Feeds:
Posts
Comments

June 15, 1990

The Daily Chronicle from De Kalb, Illinois · Page 1
The Daily Chronicle i
Location: De Kalb, Illinois
Issue Date: Friday, June 15, 1990
Page: Page 1
https://www.newspapers.com/newspage/127492169/

Inauguration postponed; miners patrolling BUCHAREST, Romania (AP) The inauguration of President-elect Ion Iliescu was postponed today following the worst violence in Bucharest since the December revolution. Club-wielding coal miners continued to patrol the capital. The miners streamed into Bucharest by the tens of thousands Thursday after Iliescu called for help in putting down anti-government riots. They clubbed passers-by and journalists and raided the offices of opposition parties. A woman answering the telephone at Diescu’s office said a meeting of both houses of Parliament that was scheduled for today had been postponed until Monday. Iliescu was due to be sworn in at the Parliament. The fighting began early Wednesday when truncheon-swinging riot police waded into University Square and broke up the anti-government demonstration. The demonstrators contend that the National Salvation Front, which took power in the revolution and won elections in May, is largely neo-Communist At least five people died, and new figures published today by the state Rompres news agency said 367 people were injured, including 112 who remained in hospitals. The miners streamed into the capital after soldiers fired on demonstrators who threw firebombs at police headquarters. Rompres quoted an unidentified spokesman for the miners as saying nobody had invited them to come to and destroyed the editorial offices of the newspaper Thursday. The paper, which had been the main voice of opposition against Iliescu and the government, did not appear today. Although Romania Libera is privately owned, “the government wants to change the editors,” Roznoveanu said by telephone. At University Square, one hulking miner, his face smudged with coal dust, said he hoped he and all fellow miners would be able to leave the capital later in the day and “leave the police work” to regular law enforcement agencies. The violence by the miners Thursday was the latest outburst in the capital’s worst street fighting since the bloody December revolution that ousted and executed Communist dictator Nicolae Ceausescu.  Some miners were seen leaving University Square in trucks and buses early today. But others remained, beating those they considered government opponents. They forced some people to work along with crews sent in to repair trampled flower beds at University Square, where riot police ended a 33-day anti-government protest Wednesday. But the miners looking dirty and worn, appeared to have stopped harassing Western journalists following dozens of assaults and threats against foreign reporters Thursday. Television crews, who were warned Thursday by police and hotel personnel not to film or report, moved about freely today. Mirela Roznoveanu, a journalist with the Romania Libera newspaper, said the miners beat a co-worker (…)

Advertisements

Revista Vatra

March 21, 2017: The Reader, the Reading Process and the Book:
https://revistavatra.org/2017/03/21/lectura-cititor-carte-28-florin-manolescu-mircea-braga-mirela-roznoveanu-gheorghe-grigurcu-si-zoe-petre/

An Accidental Passage to China, (p. 9) and Remember: Queen Anne of Romania (September 18, 1923- August 1, 2016) A Royal “Thank You”, p. 17.
IN: The Romanian Studies Association of America (RSAA) http://www.thersaa.org/http://thersaa.org/wp-content/uploads/2017/03/Mirela-Roznoveanu-Travelog.-An-Accidental-Passage-to-China.-2016.pdf  Volume 27.2.pdf 1,699.3 kB RSAA Newsletter Volume 27.2.pdf (1,699.3 kB)

Remember: Queen Anne of Romania (born September 18, 1923; died August 1, 2016) A Royal “Thank You” – Lunch with the Queen

During the weeks of 10-25 April 1991, I joined the Romanian royal family visiting the US as an accredited journalist of the Free Romania (România Liberă) newspaper from Bucharest where I was a senior columnist and a member of the board of directors.  Cornel Dumitrescu and Dan Costescu, the editors of Free Romanian World (Lumea Liberă Românească) from New York asked me also to write for their magazine about the same event. Chicago, Washington, D.C. and New York were the main focus of the royal visit.

I arrived in Chicago on the evening of April 10th and, after a few hours, I finally entered the Drake Hotel. I was welcomed by Corinne, the secretary of Princess Margareta, who arranged to take me to my room. The only one I knew in the royal group was King Michael whom I had met in May 1990 when I interviewed him in his home in Versoix for Free Romania (România Liberă).

The schedule was tight. On Friday, April 12, 1991, at 9:00 A.M., James Edgar, by then the governor of the State of Illinois, had invited King Michael, Queen Anne, and Princess Margareta to breakfast. The royal family was joined by Constantin Brâcoveanu, the personal secretary to the King and professor of history in Liverpool, England, Iolanda Strănescu, a leading member of the Romanian resistance in London, Queen Anne’s friend, and I. The governor and his assistant, Mary Mills Dunea, welcomed us. The breakfast meeting lasted about two hours.

At the beginning, James Edgar, one of the most important Republican governors in the US at that time, presented to the 69-year-old former-king deposed by the Soviet Army in 1947, the bust of Abraham Lincoln. Then greeting the guests, the governor said that it was his first time he talked to a king, that he did not believe in kingdoms and kings but he was curious why Romania would need a king after the 1989 Revolution. However, the governor knew very well the political situation in Romania. At the end of his speech, the governor added: “I know that the King, the Queen, the Princess lived in Western Europe during the past 50 years, that even the persons joining them haven’t lived in Romania under the Communist dictatorship and even now you haven’t been allowed to enter the country – he pointed directly to the King. So you don’t know what really happened there and is happening now. But there is here a person who comes directly from Romania and lived in Romania during this time. It is the journalist from Free Romania. I want to ask this journalist and I want to hear from this journalist why Romania needs a king now?”

The governor pointed to me. The King, the Queen, Princess Margareta, Brâcoveanu and Iolanda showed embarrassment – and rightly so. I didn’t speak English at the time and they were also afraid of what I was about to say. The breakfast turned unexpectedly a bit embarrassing. Breaking the silence, Constantin Brâcoveanu offered to be my translator, explaining to the governor why. I stood up. My answer was concise:

“Why do we need now the King back in Romania? The King would ensure a sane and balanced dialogue between the political parties; his presence will guarantee the restoration of moral values in my country who for 45 years had been brain washed by the Communists propaganda. We need the King as an arbiter and symbol of national unity. The King would guaranty the end of Communism and the dismantling of the secret police structures; he will be a guarantor of an independent judiciary; his presence will bring a real transformation of mentalities that would ensure the stability of the country and the emergence of real democratic institutions“

“Now I understand why Romania needs you there,” the governor said clasping his hands. And bowing his head he added: “Your Majesty, I am one of your supporters!”

Back at the Drake Hotel, the King’s secretary told me that the Queen invited me that day to lunch. He picked me up from my room around 12:30; we went downstairs to the restaurant and he left me at a table for two people. Queen Anne arrived soon: elegant and composed. I didn’t know why only the two of us were there.

Queen Anne didn’t speak Romanian and I didn’t speak English. She started the conversation in French. Very light, asking a few questions, she tried to know more about me. Then around coffee, she said that she wanted to thank me personally for what I have said that morning at the governor’s breakfast. She said that my remarks were inspiring, that my words caught her heart. That what I have said was part of the King’s plan in rebuilding Romania. She wanted also to know if I felt comfortable in the royal group. I explained that Princess Margareta refused to talk to me because I didn’t address her properly with “Your Highness”. Nobody told me how to address the royal family members and I apologized for my mistake. The Queen didn’t comment on this and then she said directly:

“We need you in Romania. We need in Romania people like you. You have to go back as soon as possible.”

I didn’t want to mislead the Queen. My reply was simple: “All my life I fought for my countrymen through my writing; I was sure that my mission in this life was to be with my people, that’s why I didn’t leave Romania before. But after the Revolution, the hate I had experienced, the terrible events I went through convinced me that I will not be able to live there in a normal world during my lifetime. Your Majesty, please forgive me, I want from now on to do something for myself and for my child. Tragically, I will not go back to Romania.”

The Queen didn’t say anything.  She didn’t try to change my mind. As a mother and as a woman who suffered greatly she understood what I was saying. During the next days, she was charming with me; all of a sudden Princess Margareta started to talk to me as nothing had happened.  We parted in New York City and had seen again each other in other circumstances. At a gathering with Romanian exiles in New York City after many years I told her about my new life in my new country. She seemed pleased to hear that I was doing well.  Her dignity, great simplicity, honesty, and integrity stayed in my mind these 25 years. She was truly the real Queen of a country whose language she did not speak and on whose soil, she did not step until she was nearly 70. When I heard the news that Queen Anne of Romania died and read about her extraordinary, inspiring life I realized that the only royal figure that matched her in the Romanian history had been Queen Mary of Romania.

Mirela Roznoveanu
New York, August 2016

Revista Euphorion, nr.1, 2016, p.19.
Numarul dedicat scriitorilor romano-americani poate fi accesat in intregime la acest link:  EUPHORION NR.1_2016

 „SCRISUL ESTE O FORMĂ DE IUBIRE PENTRU CEILALȚI”

 – F.V.Vă întrebați, la un moment dat, de ce oamenii gândesc și vorbesc mult, dar trăiesc „atât de puțin”. În ce împrejurări de viață v-ați pus această întrebare? Aveți astăzi un răspuns?

M.R.În regimurile totalitare, cam aceasta este realitatea existenței. Gândești, plănuiești pentru că fapta, acțiunea sunt aproape imposibile. Vorbești mult, ca o compensare a inacțiunii. Logoreea epică a celui prins într-un timp, și el parcă mortificat, ar putea fi văzută în personajele romanelor obsedantului deceniu, unde nu are nimic de-a face cu fluxul interior al romanelor psihologice sau experimentale. Este interesant cum literatura, prin roman – o arhitectură epică în stare să cuprindă esența unei lumi sau a unei civilizații culturale – a surprins această stare de fapt. Dar să nu uităm că obsedantul deceniu proletcultist ne-a dat de asemenea traducerile imaginare din sonetele lui Shakespeare ale lui Vasile Voiculescu, picturile lui Ion Țuculescu și sculpturile lui Gheorghe Anghel, muzica compusă de Dimitrie Cuclin sau de Paul Constantinescu și câteva romane ce au spart tiparele zilei, precum Bietul Ioanide, Moromeții, Groapa, ca și scrieri de Breban, Bănulescu, Radu Petrescu, și Dumitru Radu Popescu.

Cât de dificilă este acceptarea adevărului despre noi înșine? Care sunt recompensele iubirii de adevăr? Dar pedepsele?

„Cunoaște-te pe tine însuți” este, în fond, opera vieții. Cunoașterea de sine ne ajută să ne construim pe noi înșine, atât cât ne este posibil, cu puterile noastre. Ne ajută să nu mai trecem prin greșeli identice (deși Nietzsche definea caracterul drept acțiuni identice în împrejurări asemănătoare), și să sperăm mântuirea, prin recunoașterea erorilor înfăptuite. A iubi adevărul înseamnă a iubi viața, a încerca să faci o diferență în nedreptatea lumii, a oferi ceea ce ai mai bun, fără să aștepți recompense. Scrisul este o formă de iubire pentru ceilalți. Desigur că nu este ușor să te vezi pe tine dinafara ta, dar, atunci când încerci să discerni adevărul lumii, trebuie să începi cu tine însuți. În plan artistic, onestitatea unei viziuni estetice face opera să crească. Minciuna în artă se simte imediat.

Care sunt recompensele iubirii de adevăr? Prietenii pierdute, dușmani, exil, dar și sentimentul datoriei împlinite, iar, în plan estetic, aflarea acelei viziuni estetice în stare să transmită ceea ce simți și gândești, viziunea ta. Eșecul este pedeapsa celor care trădează adevărul în artă; să ne gândim pentru o clipă la ce s-a întâmplat cu literatura proletcultistă românească sau a realismului socialist și la „marii” ei reprezentanți în poezie, roman, critică literară. Mihail Sadoveanu, ale cărui romane istorice stau la fundamentul unei epopei naționale, va rămâne, totodată, pe vecie, prin Mitrea Cocor, care a impus în literatura română realismul socialist, drept un exemplu de colaboraționist cu ocupantul comunist, drept un trădător al literaturii patriei sale. Asta in timp ce Hortensia Papadat Bengescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu mureau de foame, nu aveau voie sa publice, si traiau in conditii nedemne. Pe de altă parte, și pedeapsa iubirii de adevăr este aspră, mai cu seama cand nu se impaca cu compromisul. Nu am uitat niciodată exilul lui Nicolae Bălcescu și moartea lui tragică la Palermo. În depărtarea mea de România, l-am simțit aproape; Bălcescu m-a obligat să nu cedez, să nu devin o casualty în manualele de literatură.

Pomeniți, în Timpul celor aleși, despre falsul impus de artă. Cum să înțeleg această afirmație? Aveți un exemplu?

Oare ce realitate a vrut să impună realismul socialist românesc prin scriitorii talentați ai epocii? Un fals al istoriei. Ceea ce vedem apoi în filmele Hollywood-ului are (prea) puțină tangență cu realitatea Americii. Să ne gândim și la televiziuni și sitcomurile lor. Un fals sau doar o periferie a pronunțării devine, de pildă, regula rostirii în sudul țării românești. Rostirea limbii române s-a schimbat. În sudul țării, accentul a devenit similar cu acela al limbajului țigănesc, iar vocalele s-au închis, schimbând muzicalitatea vorbirii. Show-uri de televiziune și prezentatori se complac în această realitate, accentuând ceea ce ar fi trebuit să ignore, și asta pentru a face pe placul celui mai jos segment de audiență. La fel se întâmplă și aici, unde trăiesc, există show-uri de televiziune remarcabil de bine realizate, dar care împing la limită ceea ce ar fi trebuit să fie temperat, dacă nu marginalizat, adică gunoiul.

Dacă trăirea esențială nu poate fi cuprinsă în cuvinte, cum poate un scriitor comunica autentic cu cititorii săi?

Nu am afirmat acest lucru niciodată. Există însă anumite cuvinte pe care le-am numit existențiale și al căror sens este greu de transmis unei persoane care nu le-a trăit, cum ar fi iubirea, foamea, durerea. În artă, în majoritatea lor, ele cad în melodramă. Dar nu trebuie decât o mână genială, ca aceea a lui Tolstoi, care să scrie Moartea lui Ivan Ilici pentru a te face să percepi ceea ce nu ai trăit.

Considerați exilul, în Viața pe fugă, a doua naștere, la maturitate, după o sinucidere socială și spirituală. Cum (cât) ați reușit să vă (re)construiți după 25 de ani, „cu luciditate, într-o altă țară și alt timp”?

La începutul volumului de poeme Born Again – In Exile scriam că „un scriitor se naște de două ori, odată cu numele inserat în registrul de nașteri și a doua oară când începe să publice și este recunoscut. Exilul a fost pentru mine a treia naștere; șansa vieții mele, iar această naștere a fost cea mai dureroasă. Suferința și zbuciumul exilului m-au făcut o altă persoană.” Mă mir însă că vorbești în limbaj de contabil despre acest proces greu de cuantificat. Dar, ca să îți raspund totuși, trebuie să înțelegi că disperarea nu doar distruge, disperarea poate, de asemenea, trezi forțe de o magnitudine inimaginabilă. La început, am luptat pe viață și pe moarte ca să nu dispar. Fără burse, bani, relații și fără cunoașterea limbii engleze, am luat-o de la începutul începutului. Ulterior, acest efort cu implicații filozofice, estetice, lingvistice m-a ajutat să înțeleg ce aș fi putut atinge în Romania în care m-am născut, dacă această Românie ar fi fost o țară normală, unde nu aș fi fost tratată asemenea unui cal cu picioarele împiedicate la punctul de pornire al cursei. În România în care am trăit, activiștii de partid, care acționau conform ideologiei de partid, conform directivei dosarelor „curate”, decideau cine poate intra în presă (nu am fost angajată la Televiziune din cauza dosarului, în ciuda prestației impecabile timp de aproape patru ani, dar Lucia Hossu Login a preluat postul ieșit la „concurs” pentru că a avut recomandarea CC al PCR), cine poate publica în edituri (cărțile mele au apărut pentru că au avut șansa de a fi susținute de formidabilii directori de editură Marin Preda și Mircea Sântimbreanu), cine poate avea succes și cine nu. Într-o lume care apreciază inteligența și talentul, competiția este deschisă și nu manipulată. În România mea, a fost imposibil să am o carieră universitară. Dar, în timp scurt și în condiții de viață vitrege, am devenit faculty la Facultatea de Drept de la New York University. Numeroasele recunoașteri și premii în domeniul cercetării de drept comparat și internațional sunt o altă dovadă. Am primit unul dintre aceste premii chiar în această vară, a lui 2015.

Care este cea mai mare împlinire a unei vieți? Libertatea, iubirea sau…? Ce se mai poate adăuga ultimei întrebări?

Cred că împlinirile merg împreună cu neîmplinirile, le pun pe ultimele în evidență. Fiecare poate decide care a fost împlinirea vieții lui. Iubirea poate eventual duce către împlinire. O formă supremă a iubirii este împlinirea datoriei față de familie, patrie, scris, specia umană. Libertatea este mediul care te ajută să realizezi acest demers. Libertatea nu este ușoară, pentru unii este chiar insuportabilă, dar libertatea îți oferă posibilități pe care le poți rata sau nu, depinde de individ. În ce mă priveste, sunt vie, scriu, am nepoți, public cărți într-o limbă nouă, călătoresc, traiectoria mea mai are loc să se desfășoare, așa că nu mă pot pronunța încă în privința împlinirilor, dar îmi știu bine neîmplinirile. Poate că faptul că nu am pierit în pământ străin, și că am dovedit că am ceva de spus și de oferit, și că acel ceva a fost perceput ca valoros în lumea în care trăiesc acum poate fi considerat o împlinire. Și niciodată nu uit că, la judecata de apoi, când va trebui să dau socoteală de cele făcute în timpul vieții, trebuie să dau socoteală, în primul rând, pentru ceea ce am scris în cărțile mele.

În ocean trăiesc multe categorii de pești, mai întâi îi vedem pe acei pești mici, roind în jurul recifelor de coral, care nu se depărtează niciodată mai departe de un metru de recif, și sunt fericiți; alți pești se învârtesc puțin mai departe, la câțiva metri și, tot așa, sunt fericiți. Dar mai există pești care pleacă în depărtări, ei traversează oceanele, în pofida pericolelor, pentru a găsi fericirea. Cred că voi încerca, de aici înainte, să fiu un pește de recif de coral.

Spuneți că necomunicarea înseamnă o gândire ucisă de „prejudecăți, frică sau nepăsare”, spuneți. Este, deci, lumea politically correct în care trăim una a noncomunicării?

Necomunicarea este o închidere autistă, un mod de apărare. Acest mod autistic față de durerile lumii și, mai ales, față de ce vrea să spună celălalt, menținerea prejudecăților care exclud reevaluările a fost propriu generației mele, trăind în România. Necomunicarea poate avea loc și dintr-o neînțelegere, așa a definit Camus tragedia, drept o neînțelegere. Dacă ar fi așa cum spui, am trăi într-un univers al anomiei. Deci nu trăim într-un politically correct univers. Acest termen se referă la limbajul excesiv calculat, care nu vrea să ofenseze anumite grupuri sociale, teme, etc. folosit de presă și media, în general. Depinde apoi și de cine folosește acest limbaj.

De ce doar timpul artei este ireversibil?

Ireversibil este timpul intern al operei de artă. Timpul intern al lui Ghilagameș, sau al Giocondei sunt ireversibile. Nu se pot modifica niciodată, de-a lungul călătoriei operei, în timpul obiectiv. Timpul intern al lui Ghilgameș, în care se petrece acțiunea declanșată de prietenia lui cu Enkidu, desfășurarea notelor partiturii muzicale, timpul intern al tabloului pictat sunt ireversibile. În artă apoi, nu mai poți repeta goticul secolelor trecute și nici barocul manierist, sau în muzică monofonia. Desigur că ele au îmbogățit limbajele estetice, le putem folosi ca procedee estetice, dar nu mai pot deveni fenomene dominante sau curente. Post-modernismul este apropiat de manierism, dar nu este același lucru.

Timpul obiectiv ar fi ireversibil, dar fizica particulelor elementare a dovedit reversibilitatea celei de a patra dimensiuni a universului în care trăim. Memoria ne poate ajuta și ea să retrăim scene trecute. Avem în genele noastre înscrise anumite secvențe, care fac umanitatea să se repete, deși nu identic, pentru că niciodată împrejurările istoriei nu pot fi aceleași, ci numai asemănătoare. Specia umană trăiește prin repetiție, dar nu și obiectele artei.

Constatați, cu sensibilitate, că există o „tristețe a perfecțiunii”. Ce ne poate face, atunci, mai puțin triști?

În Timpul celor aleși vorbeam de universul nostru, în care capodopera este un accident și de un posibil univers complementar, în care lucrurile ar sta invers și unde ar putea exista, deci, o încântare trăită înaintea imperfecțiunii. Nu cred că vrem să fim mai puțin triști în universul în care trăim, pentru că tristețea perfecțiunii este, în fond, o imensă plăcere produsă de singularitatea operei de artă. Dimpotrivă, vrem să fim și mai triști! Tristețea perfecțiunii ar fi asemănătoare cu frumusețea dureroasă de care vorbea Eminescu.

În ce măsură cărțile sunt scrise doar pentru lumea în care trăim? În ce măsură nu?

Scriitorul, compozitorul, arhitectul, pictorul speră că ceea ce creeaza va trece de pragul prezentului, că mesajul lor va fi perceput și acceptat, luat în considerație de generațiile viitoare. Dar asta este un fel gambling, ca la jocurile de noroc. Nimeni nu poate prezice azi ce se va păstra în viitorii trei sute de ani, ce anume cărți de pildă vor fi citite într-o cultură digitală și virtuală. Deși canonul literar, de pildă, va încerca să păstreze o anumită ierarhie si anumite valori, acest canon nu este bătut în cuie, el este reevaluat de fiecare generație. Cartea este un mesaj estetic având un timp intern (după cum am scris în prefața Civilizației romanului) dar și unul obiectiv, care este timpul ei de receptare și interpretare de-a lungul timpului standard. Fiind obiecte create pe un braț secund al genezei materiei în univers, cărțile răspund de legi proprii materiei cuantice. Ce pot spune despre cărțile mele? Civilizația romanului se află în actualitate, după 32 de ani de la publicarea primului volum (1983). Romanul Viața pe fugă este citit cu un interes crescând, la aproape 20 de ani de la publicare (1997). Monografia despre Dumitru Radu Popescu (1981) este citită și inclusă în toate lucrările dedicate operei scriitorului în discutie. Dacă, după ce a trecut o generație, o carte mai interesează, înseamnă că viitorul îi poate probabil oferi șanse noi de receptare și deci de existență.

Cum ne putem apăra de „impostura dualității”? Pot aparențele să ne salveze de la prăbușirea în haos?

Dualitatea este considerată de filosofi a fi proprie materiei fizice. „Impostura dualității” apare când o lege a lumii fizice se aplică celei psihice, sociale etc. Gândind complex, percepând ceea ce se află și dincolo de sistemul în care existăm ar fi o cale de salvare. Gödel îndemna să ieșim din sistem. Lucru greu de realizat, dar nu imposibil. Problema este că, ieșind dintr-un sistem, te trezești într-altul mai mare, care îl înglobează pe primul. Cât de departe poți merge, asta nu este ușor de răspuns. În ce priveste aparențele, nu văd cum ne-ar salva de la prăbușirea din haos. A salva aparențele poate conduce la o aleviere a tensiunilor. Dar numai temporar. Haosul nu este decât o altă realitate modificată și greu de suportat. Mă gândesc, nu știu de ce, la Rața sălbatică a lui Ibsen.

Cum se împacă și cum se tulbură reciproc, în opera dumneavoastră, starea lirică și cea epică?

Cele două stări întovărășite de o a treia, a spiritului critic, coexistă în mai tot ce am scris. Limbajul critic ajută personajele de roman să își contureze propria gândire, să producă în plan epic acea critical thinking, care înseamna trezirea intelectului în procesul de examinare a sinelui; lirismul poate infuza epicul așa cum epicul poate trece în lirism (poezia modernă, precum și cea antică permit această intruziune). Mă consider norocoasă să pot scrie critică, poezie, roman, să mă pot exprima în mai multe – decât unul! – limbaje literare. Uneori epicul preia conducerea așa cum lirismul poate trece orice altceva în plan secund. Am vrut să scriu, de pildă, în această vară, despre fenomenul lunii albastre, the blue moon. Mă aflam în munții din Epirul străvechi. Strănietatea nopții de iulie în care luna plină se revela treptat, de după creasta unui munte, aruncând toate constelațiile în penumbră a vrut să se închidă într-un poem.

– Dacă „memoria este ficțiune” (Isabel Allende), fericirea ce este?

Memoria istoriei nu este ficțiune, dar poate fi ficționalizată. Memoria poporului român nu va trece nicicând în uitare nedreptatea, crima, suferința, umilința îndurată în timpul deceniilor comuniste; deportările, tortura, gropile comune nu sunt ficțiune. În contextul pe care îl sugerezi, fericirea poate fi demersul către dreptate în favoarea celor nedreptățiți.

După decembrie 1989, arhitecții tranziției de la comunism la așa zisa democrație au făcut tot posibilul ca uitarea să se aștearnă peste cea mai recentă rană a istoriei României. Au vrut ca memoria colectivă să fie obliterată, împinsă în tăcere, pentru a impune o cultură și quasi conștiință colectivă care convenea. Trebuia ca cei vinovați, încă în viață, să scape nepedepsiți. Arhitecții tranziției au vrut să realizeze, prin amnezie, o formă de catharsis și asta le-a reușit parțial.

Deoarece, după Revoluția din 1989, conducătorii țării proveneau din eșaloanele comuniste sau din grupuri cu puternice relații politice și de familie cu ele, nu a existat aproape nici o vinovație și nici o vină concretă a regimului comunist care să fie pedepsită. S-a instaurat, cu alte cuvinte, un fel de pact al uitării la care au colaborat toți cei din establishment-ul zilei, toți cei de la putere, cu excepția unor voci din media. Nu a existat un proces al de-comunizării, nu a existat un Nuremberg, cereri de iertare sau împăcare publică. Raportul Comisiei Tismăneanu a fost un fel de plasture la un picior de lemn. Ion Iliescu, fost membru în Comitetul Central al PCR, de 3 ori Președintele României poate fi considerat, în fond, arhitectul acestei tranziții. Exemplele continuității comuniste sunt atât de copleșitoare încât îmi este greu să fac o listă. Cei care au condus țara din ianuarie 1990 au continuat să dea țării forma politică care le-a convenit. Dacă fostei nomenklaturi comuniste i-a lipsit patriotismul și a excelat prin corupție, prin însușirea ilegală de bunuri din patrimoniul țării, aceasta s-a continuat la proporții inimaginabile în perioada în care arhitecții tranziției nu au mai dat nimănui socoteală de faptele lor. Înainte se temeau de Ceaușescu, dar când acesta a dispărut, au acționat fară nici un fel de temeri. Mă întreb dacă această „tranziție” a luat sfârșit. Fenomene precum Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet vor să restabilească adevărul referitor la cei care au fost persecutați, uciși, torturați, executați, închiși în închisori de comuniști. Si mai ales să dea o formă de recunoaștere celor care au suferit fară nici un fel de judecată dreaptă. Rezultatul acestui Memorial este că din lista torționarilor, care include mii de nume, numai doi au fost trimiși în judecată, doar doi au azi procese pe rol în tribunal la 25 de ani de la Revoluție.

Spuneam mai înainte că poporul își aminteste, dar oare ce anume își amintește? Cifrele despre genocidul roșu românesc sunt diferite. Unele se referă la zeci de mii, altele la mai mult de un milion. Mă întreb dacă genocidul roșu este inclus în istoria oficială și cărțile de istorie ale tinerilor din licee și învățământul universitar. Ce se vede de la depărtare: un gen de lege neoficială a iertării sau amnistiei (care înseamna uitare) pare că există în România. Este desigur dorința celor de la putere de a înlesni reconcilierea dintre victime și călăi; dar este oare asta posibil? Moștenitorii puterii comuniste rezistă presiunii de a oferi victimelor liniștea și recunoașterea meritată, pedepsind pe vinovați măcar prin procese cu pedepse formale, cum s-a întâmplat în Africa de Sud cu The Truth and Reconciliation Commissions. România nu va putea înainta fără acest proces, morții nu vor avea liniște, iar vii vor suferi. Ce s-a petrecut în Spania lui Franco și după Franco (vezi Jeremy Treglown, Franco’s Crypt: Spanish Culture and Memory Since 1936, Farrar, Straus & Giroux, 2014) seamănă în multe privințe, prin recul, cu ce s-a petrecut cu România în timpul și după moartea lui Ceaușescu. Chiar și în literatură și artă doar o elită literară și artistică subțire, a celor sprijiniți de nomenklatură, a avut voie să publice mai mult decât cenzura îngăduia, a avut voie să călătorească, să primească burse occidentale, a avut voie cu alte cuvinte să reprezinte literatura română. Favorizații nomenklaturii ceaușiste (unii morți, ca Adrian Păunescu și Octavian Paler) alții considerându-se încă dizidenți, în plină glorie și putere politică literară alcătuiesc o listă substanțială cu nume ca Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Augustin Buzura, Petru Popescu (stabilit în USA din 1974) și mulți alții. Pot înțelege servilismul, lașitatea, lingușirea, ele fac parte din natura umană, dar nu pot întelege de ce cei în cauză refuză să recunoască public că s-au bucurat de privilegiile puterii totalitare. Consideri că ceea ce spun este politically incorrect?

Cred că nu poți trăi starea de împlinire – mă feresc să spun fericire – decât într-o lume unde legea se aplică, o lume stabilă, în care individul are dreptul la realizarea idealurilor sale printr-o competiție dreaptă și unde individul este responsabil de faptele sale și plătește, dacă este cazul, pentru ele. Dreptul la fericire – The Pursuit of Happiness – este definit ca un drept fundamental al omului, menționat în the Declaration of Independence a Statelor Unite ale Americii; este dreptul de a căuta liber bucuria de a trăi și de a trăi în felul care te face fericit, câtă vreme nu săvârșești nimic ilegal și nu încalci drepturile altora.

– Ce-ar putea învăța lumea din cărțile Mirelei Roznoveanu, imaginându-le pe toate unite, într-un textbook?

Un gen de poetică a căutarii, a schimbării, sau metamorfozei neîntrerupte pentru că am încercat ca fiecare carte să fie diferită. Cititorul ar putea reține că nu trebuie să renunțe la convingerile sale dacă i se spune că gândește „outside the box”, asumându-și, desigur, tot ce decurge de aici. Ar mai putea învăța că suntem fundamental liberi și că avem în noi energia de a împlini ceea ce năzuim, nimic nu este imposibil. Că putem experimenta în artă ceea ce găsim că se potrivește ideii ce se vrea exprimată. Că ne putem realiza sub soare atât timp cât nu încălcam legea și respectăm valorile fundamentale ale vieții. Mi-ar fi plăcut să pot citi, în anii mei de formare, aceste cărți, și pentru că nu le-a scris nimeni a trebuit să le scriu eu… Platonia, din romanul cu același nume, moare după o performanță de operă extraordinară, știind că acel lucru nu mai este posibil în lumea în care trăia, aceea a lui noiembrie 1989. Ca și Emma Bovary, Platonia nu este o sfântă, dar ce înseamnă a fi sfânt în artă? Înseamnă a te realiza deplin. Maria Mărgăritescu din Timpul celor aleși crește de la lingvista anostă, la persoana capabilă să discearnă ce se află dincolo de fumul aparențelor, trecând prin experiențe fundamentale. Angela Kaminski din Viața pe fugă își scrie reportajul-document despre ce a trăit înainte și după Revoluția din 1989, într-o lume liberă. The Life Manager and Other Stories prezintă cititorului șapte moduri posibile de a iubi, de la iubirea schizofrenică în lumea totalitară, la cea donjuanescă, faustică și dragostea de literatură sau de scris într-o altă limbă decât cea maternă. Civilizația romanului aduce în comparativism un alt punct de vedere în definirea romanului. In poezia scrisă în engleză, nu m-am conformat standardelor poeziei americane de azi care exclude eul liric din poem. Acest lucru a fost remarcat: “At a time when formalist experimentation dominates much of the poetic scene, it is wonderful to have a collection that reaffirms the beauty and craft of the image within the geography of self-discovery,” scria poetul și profesorul universitar William James Austin.

Cum comentați acest îndemn al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să iubim ca și când nu ne-am dărui decât nouă înșine”?

Iubirea crestină este o formă de eternizare, prin exemplul Fiului lui Dumnezeu. „Ortodoxia consideră dragostea o energie necreată, comunicată de Duhul Sfânt, o energie dumnezeiască și îndumnezeitoare, prin care participăm real la viața Sfintei Treimi” (Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetică și mistică, București, 1992, p. 352). Cum nu am citatul cărții unde tu ai citit „să iubim ca și când nu ne-am dărui decât nouă înșine”, pentru a vedea contextul, îmi voi permite să răspund printr-o întâmplare. În biserica Sfânta Sofia din Ohrid, care a fost biserica metropolitană a Mitropoliei Ohridului până la ocupația otomană, care a transformat-o în moschee în secolul al cincisprezecelea, exista o frescă unică în iconografia bizantină. Pe peretele stâng al altarului – dacă stăm cu fața spre altar – a fost pictată viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur. El doarme, și, în visul lui, apare Sfânta Sophia, Înțelepciunea Sfântă, pictată cu părul blond, în chip de Afrodita. În spatele ei, se văd cei doisprezece apostoli. Este momentul în care Înțelepciunea Sfântă îl inspiră pe Sfântul Ioan Gură de Aur, șoptindu-i la ureche secretele, tainele sfintelor scripturi. Și probabil că și taina iubirii, de care vorbești. „Dumnezeu este izvorul vieții, pentru că, în calitatea de Treime este izvorul iubirii”, scria Dumitru Stăniloae în Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu. „Dumnezeu a creat lumea ca să se bucure de ea și orice creație, orice grad de existență se trage din creația lui” (Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. 1. Editura Cristal, Bucuresti, 1995. p 23). Sfânta Sophia face parte din Logosul Divin, care s-a încarnat ca Iisus Hristos. Derivatul înțelepciunii ar fi umilința, considerată virtutea suprema. Umilința cultivă Întelepciunea Divină care, aflată cumva la opusul cunoașterii, poate oferi salvarea divină.

Este dragostea oricând și oricum un temei al nemuririi?

Desigur că nu și nu am de gând să mă reîntorc la dogmatica creștin-ortodoxă. Dar voi încerca o interpretare diferită, care îmi va contrazice cumva propria afirmație. În fond, iubirea, dragostea fac parte din forțele centripete, care coagulează materia, produc galaxii, planete, viață, în timp ce forța opusă, centrifugă, conduce la pulverizarea obiectelor cosmice, la entropie. Materia biologică și materia gânditoare fac, în mod esențial, parte din forțele cosmice centripete, antientropice. Iubirea este una din manifestările materiei psihice prezente în ființa umană, ale cărei legi sunt apropiate de acelea ale particulelor elementare. Știm că nimic nu este etern în univers, deci victoria forțelor de care am vorbit se află într-un continuu balans. Dar există eternități parțiale, de pildă eternitatea la scara speciei umane. În acest sens, putem spune că iubirea poate fi o formă a nemuririi prin artă și, iată, îmi vin în minte Dafnis și Chloe, Dante și Beatrice, Orlando și Angelica, Antar și Abla (un roman arab din secolul al treisprezecelea), romanele printeselor indragostite de la curtea imperiala japoneza din secolul al unsprezecelea, și de ce nu, Maria și Vizanti din Timpul celor aleși…

New York, august 2015

Publicat in: Flavia Topan. Diaspora literara romaneasca in 14 interviuri. Editura Scoala Ardeleana, 2015.


Volume 4 of this enormous work contains a section dedicated to the Romanian Americans (pages 14-31) from which I attach an excerpt. Gale_Encyclopedia_Multicultural_America1

At this time only in print, this encyclopedia will be accessed soon online in the Gale Virtual Reference Library (fee-based).
http://www.cengage.com/search/showresults.do?N=197+4294904997