Feeds:
Posts
Comments

Cea mai mare parte a cărţii apărute la Editura T din Iaşi în 2008 este formată din proză poetică. Poezia s-a retras în favoarea notaţiilor jurnaliere, anecdotice, memorialistice, ironice, de călătorie, politice. Neliniştea aduce câteodată breşe de poezie adevărată. Teama biologică („O teamă veche îmi creşte pe piept/ Odată cu vârsta”, pasaj de trecere cu memorie), moartea presimţită ca un corp străin ce orbitează trupul („Ceva ca  un corp străin creşte/ Orbitând în jurul meu fluture de noapte”, corp străin), înstrăinarea treptată de lumea existenţei reale prin „somn greu neuman” (ieşirea din somn), identitatea dintre cuvânt, stil, poezie şi fiinţa reală a poetului generând o artă poetică subânţeleasă (Cât despre mine ce să spun?/ Am luat/ Forma versurilor în care locuiesc.”, parabola melcului), identificarea alienantă cu scrisul („Scriu. Încerc să reproduc/ elementele unui dialog absurd dinte mine şi mine”, păianjenul nevăzut) sunt elementele de substanţă ale unui univers liric tot mai rarefiat.

Citind Cuvântul înainte al lui Adrian Dinu Rachieru şi postfaţa lui Nichita Danilov am înţeles că problema personală a lui Gabriel Stănescu cu America şi-a găsit o audienţă în antiamericanismul de azi al multor intelectuali români care nu pot concepe că America nu este ţara câinilor cu covrigi în coadă, a călătoriilor şi caselor de lux cum văd ei prin filme, ci un loc al muncii dure unde intelectualul român nu reuşeşte automat.   Vreau să le spun acestor intelectuali că America nu cheamă pe nimeni la ea. Disperaţii care şi-au luat lumea în cap din ţările lor trebuie să muncească din greu aici şi să se şi mai adapteze la ţara care i-a primit cu generozitate. Intelectualii vor trebui să înveţe limba engleză – mulţi încă nu ştiu că pentru a munci şi reuşi în această ţară trebuie să înveţi această limbă care nu seamănă cu ceea ce se predă în ţările de unde au fugit – şi să meargă înapoi la şcoală pentru a-şi recuceri statutul din lumea de origine. Drama lui Gabriel Stănescu este că nu a putut realiza aceste lucruri în timp ce familia lui, rămasa în America, a reuşit.

Tot aşa, consider că exilat este cel care nu mai are cale de întoarcere. Gabriel Stănescu a avut. El nu este exilat şi nu s-a autoexilat niciodată. A încercat America pe care a părăsit-o plin de mânie că nu i-a oferit ceeace el îşi imaginase că va obţine. În ce priveşte democraţia americană pe care o ridiculizează, aceasta este o democraţie în cel mai înalt grad participativă şi responsabilă pe care nu o poţi trăi şi înţelege decât dacă ţi-o asumi ca cetăţean conştient şi informat.
Mirela Roznoveanu

GabrielStanescuLansarreA2003
De la stanga la dreapta: Serban Chelariu, Stefan Stoenescu, Gabriel Stanescu la o lansare la ICR in 2003.

Advertisements

Partea Luminoasă a Exilului de Mirela Roznoveanu – fragmente de cronică

In 22 noiembrie 2010 a murit Gabriel Stănescu.
Gabriel, una din vocile poeziei româneşti afirmate în anii optzeci, a fost si este în acelaşi timp o prezenţă sofisticată a literaturii române scrise în exil. El nu a fost singurul care a scăpat de canoanele eurocentrice ale poeziei desţărării, dar poate fi considerat, fără îndoială, cel mai împlinit. În general, canoanele „desţărării” dictează nu numai cheia lirică a jalei, dar pînă la un punct chiar formele ei de exprimare estetică.  Exilul  – sursa transformării – produce durere, alienare, neînţelegere cu cei lăsaţi în urmă (incapabili să înţeleagă fiinţa exilată, atît de diferită de cea care a fost înainte) dar şi cu cei printre care poetul îşi trăieşte prezentul. La masa de lucru, Gabriel Stănescu îşi şterge lacrimile pentru a fi în cele din urmă, în ceea ce scrie, direct, neprotocolar, nepoliticos — adică el însuşi scriind pur şi simplu poezie. Exilul în America a devenit o sursă profitabilă de înţelegere a existenţei şi de maturizare artistică.

Gabriel Stănescu este un poet protestatar.  Indiferent în ce societate va trăi, el va suferi profund, punînd la zid doza de dezumanizare şi neîmplinire a acelei societăţi. Trecerea de la societatea totalitară românească la cea supercivilizată americană nici nu are prea mari diferenţe de ton ci de geografie şi de specificaţia obiectelor realităţii care produc alienare şi suferinţă. Poetul care a trăit o bună parte a vieţii într-o lume represivă pe  care a vitriolat-o fără milă, a devenit un profet care se lamentează în mijlocul celei mai evoluate civilizaţii create  de om arătînd oamenilor ceea ce nu îndrăznesc să accepte, să privească în faţă. Acest criticism conferă dimensiunea lucidităţii diamantifere a poeziei sale.

Paris 2000

Am ajuns la Paris într-o zi atât de târzie a vieţii mele încît „oraşul  luminilor” nu m-a mai  surprins aproape cu nimic. Din cărţile citite  ştiam pînă şi pietrele din jurul Sorbonnei, podurile de peste Sena, muzeele, Nôtre-Dame, fiecare colţ al bulevardului Haussman, Champs Elisées, Jardin de Luxembourg. Nici măcar nu m-am urcat în Tour Eiffel. Mi s-a părut inutil. La mijlocul anilor optzeci scrisesem în romanul Timpul celor aleşi o scenă care se petrecea în Parisul pe care nu îl văzusem. Cîte atlase şi cîte cărţi nu îmi trebuiseră ca să pot reconstitui acel colţ de Paris! Iar atunci, la sfîrşitul lui iulie şi începutul lui august 2000, mergeam pe propriile mele urme verificînd în real ceea ce  îmi imaginasem.

Probabil că dacă  aş fi ajuns la Paris de la Bucureşti impactul ar fi fost altul. Dar mergeam la Paris de la New York şi asta a schimbat mult din percepţia Parisului.

Spuneam că Parisul real, istoric şi arhitectural,  nu m-a surprins cu aproape nimic. Ceea ce m-a  surprins a fost lumina lui specială, mai ales la apus şi la răsărit, o lumină probabil amintindu-mi de lumina Paradisului.

De fapt Parisul este un cadou pe care mi l-a făcut prietena mea, Aurora Cornu. Ea a vrut să-i cunosc prietenii de o viaţă. A fost poate o urgenţă necesară pentru că unul dintre acei prieteni avea să treacă curând în nefiinţă. Iar acel prieten al Aurorei, pe nume Constantin Tacou, sau Costa, faimosul editor al celebrelor Cahiers de l’Herne, era nici mai mult nici mai puţin o rudă a mea din partea mamei, un fel de unchi sau văr născut în Livezi, un sat din Munţii Pindului. Eu nu m-am născut în acei munţi ci mama, care în acea vară a lui 2000 îşi petrecea ultima vacanţă a vieţii în munţii Catskills, la Tannersville, în statul New York. Costa şi mama mea Hrisula aparţineau unui clan puternic de aromâni care se căsătoriseră între ei douăzeci secole. Ca şi mama, Costa rupsese tradiţia căsătorindu-se cu una din cele mai bogate femei ale Franţei. Costa era acum văduv, avea peste optzeci de ani şi mai în glumă mai în serios m-a cerut în căsătorie ca să reparăm tradiţia (de fapt Costa cerea în căsătorie pe fiecare femeie de care se simţea atras; era modul lui de a-şi exprima galanteria).

L-am cunoscut pe Costa la Aurora în casă. Tot atunci l-am cunoscut pe Jean Pârvulescu, una din cele mai enigmatice personalităţi pe care românii le au peste hotare, un geniu ca şi Costa, dar  într-un cu totul alt sens.

Costa era un aromân pur prin modul în care arăta. Îmi amintea de bunicul din partea mamei, pe nume Dimcea. Costa era slab, cu faţa vârstată de riduri, tăcut, fumînd tot timpul şi nervos. Bărbaţii aromâni sunt în general urîţi fizic şi zgîrciţi. Frumuseţea lor este dată de pasiunea pentru ceea ce fac şi pentru familie.

Costa Tacou above and Jean Parvalesco down
Costa Tacou sus; Jean Parvulesco jos.

Astfel că într-o zi, Aurora m-a dus la Cahiers de l’Herne.  Îmi amintesc că  după ce am vizitat la Chapelle Miraculleuse de pe Rue du Bac, am mîncat îngheţată la una din faimoasele cofetării ale Parisului şi am încercat să îmi cumpăr o rochie vaporoasă la un boutique (nu am putut intra în nici o măsură) am traversat Boulevard Saint Germain ca să ajungem la editura lui Costa.  Acolo, în încăperea strîmtă şi copleşită de cărţi am discutat despre aromâni şi literatură. Apoi cu un taxi am ajuns la palatul lui Costa de pe Rue Malherbe. Un palat în lege ca în filme, aflat în renovare, cu o poartă de cetate, cu tapiserii din secolul al şaisprezecelea pe pereţii uriaşi, unde m-am pierdut pe culoare gigantice, în camere gigantice, biblioteci pe măsură. Cu un lift am ajuns la etajul patru.  Costa a cerut femeii în casă să aducă şampanie. Am băut-o în pahare de cristal cu picioare lungi răsfoind un Who’s who al francezilor celebri în care tocmai fusese inclus.  Şampania era fină şi rece. Fusese aşezată pe pianul cu coadă la care cîntase soţia lui Costa. O femeie remarcabilă căreia îi plăcuse să citească. De aceea şi-a înţeles bărbatul şi l-a lăsat să-i investească banii în Cahiers de l’Herne. De la palatul de pe Rue Malherbe ne-am dus la un restaurant românesc din apropierea Aurorei. Aici Costa mi-a povestit multe întîmplări picante legate de prietenii lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Kousha (Cuşa), Ezra Pound. Toţi şi prietenii lui Jean. Costa m-a invitat la moşia lui din nordul Franţei şi am pus la cale multe proiecte de revedere în viitor. Contrazicînd ceea ce se spunea despre el, şi anume că era nemăsurat de zgîrcit, Costa a plătit masa la restaurant, masă la care mai veniseră şi alţi amici ai Aurorei. Se făcuse noapte destul de bine. Dar în Paris soarele părea să fie mai departe pe bolta cerească sau mai bine zis lumina strălucitoare a soarelui era acolo, inundînd Parisul la ora nouă din noapte. Şi m-am mirat, fireşte.

”De ce te miri”, mi-a spus Costa trăgînd cu plăcere din ţigară, „e doar oraşul luminilor.”

Jean Pârvulesco este fără îndoială un iniţiat. Faţa lui imobilă, impenetrabilă este la fel de fascinantă ca şi faţa  Sfinxului. Indesat şi îmbrăcat cu grijă în costum şi cravată la orice oră a zilei, el poate trece, dacă vrea,  neobservat. Jean nu acceptă să vorbească decît cu cine îi place. Poate să tacă fără să facă nici un comentariu dacă nu are chef să vorbească. Este foarte greu chiar imposibil să dai de Jean. El vede viitorul şi trăieşte practic în mai multe dimensiuni ale existentului. Opera lui, care îl arată drept un filosof excentric şi un mare stilist al limbii franceze stă mărturie.  Ideile filosofice ale lui Jean au provocat numeroase reacţii în lume. El are adepţi pe toate continentele, şi este privit ca un vizionar a cărui părere contează cînd este vorba de viitorul lumii.

Am petrecut o oră memorabilă cu Jean la o cofetărie de pe rue Malar cu rue de l’Université. Puţin cunoscut românilor, Jean stă în spatele cam tuturor mişcărilor culturale importante ale Franţei din ultimii patruzeci de ani. El a crescut, debutat, un număr enorm din personalităţile elitei culturale a Franţei.

Jean mi-a dat încredere în mine şi mi-a confirmat ceea ce ştiam dar îmi era teamă să accept. Mi-a spus lucruri memorabile şi m-a încurajat ca un adevărat mentor. Îmi citise Timpul celor aleşi . Romanul a fost poarta care l-a determinat să accepte să aibă o discuţie particulară cu mine.  El crede în destin. Tocmai de aceea îl provoacă. Viaţa lui, un şir incredibil de aventuri, este piesa de forţă în orice demonstraţie.

Vizita la Paul Goma a fost plină de emoţii. O durere înspăimântătoare de cap m-a lovit din senin cînd l-am văzut. Ultima noastră conversaţie avusese loc în 1977 în casa lui Nicolae Breban.  Paul venise să îl persuadeze pe Nicolae să semneze faimoasa Chartă. Firesc, m-a invitat şi pe mine. Nu am făcut-o.

Fusesem colegi de facultate cînd Paul a revenit a doua oară la Universitate după ieşirea din închisoare. Am stat chiar în aceeaşi bancă de cîteva ori la seminariile grupei 525 în anul întîi, septembrie 1965. Paul a fost un fel de mentor al meu, în sensul că m-a ajutat să ies din dedublarea în care trăiam toţi în acei ani. Exemplul lui şi vocea lui tunătoare m-au ajutat să mă eliberez la optsprezece ani de spaimă şi să spun ceea ce gîndesc.

Probabil că destinul lui Paul a fost să trăiască într-o închisoare. Chiar ieşit din închisoarea comunistă  şi ajuns în Franţa, Paul locuieşte tot într-un fel de închisoare. Cel puţin aceasta mi-a evocat intrarea în locuinţa lui. Trebuie să treci multe porţi cu gratii ca să ajungi la el.  De la bun început, aş zice chiar din uşă,  Paul mi-a amintit de laşitatea mea. Nu semnasem Charta 1977. I-am spus de ce. Nu a avut nici un ecou scuza mea. M-a pus la zid pentru că nu făcusem nimic înainte de 1989. Pentru Paul, mişcarea ziariştilor de la România Liberă din 1989 fusese prea tîrzie şi nesemnificativă. Vocea lui tunătoare nu m-a intimidat. I-am spus că fiecare are destinul lui. Că pe mine  anul 1989 şi America m-au adecvat la real şi la mine însămi.

Ana nu a intervenit în schimbul deloc amical de replici. Chiar în acea zi Paul şi Ana făceau 33 de ani de căsnicie.  Nu pregătiseră nimic special pentru asta. După ce şi-a epuizat furia pe mine şi a trasat sarcinile de viitor ale scrisului meu, Paul a trecut la descrierea proiectelor la care lucra. M-a avertizat că nu mă va ierta şi va scrie în jurnalul acelei zile care- în mod normal va fi publicat –  toată conversaţia noastră. Fireşte, din punctul lui de vedere.

Mintea lui Paul lucrează cu precizie. Memoria lui este fenomenală. Puterea de a nu ierta nimic face parte din harurile geniului deplin. Marele disident al românilor, cel care ne va scoate basma curată la judecata de apoi a poporului român, atunci cînd va trebui să dăm socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru laşităţile noastre în timpul comunismului, munceşte imens. Opera şi hîrtiile lui personale vor fi depozitate la biblioteca Naţională a Franţei. Respectul Franţei şi Europei faţă de Paul Goma îl situează la nivel de jurisdicţie internaţională. Paul Goma pare o ţară pe harta Europei.

Înainte de plecare, Aurora a ţinut să o cunosc pe Priscilla Hudgson născută Bibescu, apropiindu-se binişor de nouăzeci de ani. Priscilla e o aristocrată pur sânge, fata lui Antoine Bibescu , măritată cu un aristocrat englez. Priscilla Bibesco a fost botezata de Marcel Proust. Tatal ei, Printul Antoine Bibesco, a fost unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Proust, un model pentru personajul Saint-Loup.

Astfel că într-o după amiază am ajuns pe Quai de Bourbon la numarul 45, fosta casă a Marthei Bibescu, cumnata Priscillei. Casa se află pe Isle de la Cité, şi este ca un vapor care despică Sena. Apa şi plopii gigantici în care se reflectă lumina soarelui se văd din orice unghi al casei. Senzaţia că te afli pe un vapor călătorind pe Sena este puternică şi permanentă.

Înainte de a intra la Priscilla, Aurora m-a pus să îi promit că voi merge imediat la baie. Că trebuie în mod imperios să văd closetul de serviciu de la intrarea din casă. Nu a vrut să îmi spună de ce nici în ruptul capului. Aşa că, după formalităţile de introducere, Aurora i-a spus Priscillei că trebuie în mod urgent să merg la baie. Nu am avut încotro şi am intrat în încăperea mică de la intrare unde era să leşin. M-am aşezat pe scaunul pufos ca să pot privi ceea ce era dispus pe pereţi. Şi ce era pe pereţi?   Lucruri pe care Priscilla nu mai avusese unde să le pună în casă dar nici nu se îndurase să le arunce: fotografiile cu autograf ale reginelor Maria şi Elisabeta a României, portrete in ulei şi fotografii cu dedicaţie din partea casei regale engleze, duci, baroni,  familia Bibescu în momente istorice si aşa mai departe.

Discuţia s-a purtat în engleză. Priscilla nu are copii. Şi arăta, ca şi Costa, foarte rău. Dar ştia să îşi ţină ţinuta ţeapănă. Priscilla ne-a servit cu wiskey. Nu era nimic important în conversaţie. Ceea ce mă fermeca era Sena reflectată în giganticele oglinzi de cristal, biroul la care scrisese Martha Bibescu, dormitorul ei, operele de artă. Văzusem la Costa, pe Rue de Malherbe, un Pallade. Ceea ce vedeam aici erau obiecte din secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea din Italia şi Spania, obiecte din Renaştere şi post-Renaştere, tablouri ale marilor pictori contemporani. Totul în lumina dulce a lui 5-6 după-amiaza, şi într-un firesc aristocratic în care m-am simţit bine.

Zilele vizitei mele la Paris au fost luminate de discuţiile continue cu Aurora. Am dormit in sufragerie pe un pat înconjurat de cărţi şi fotografiile lui Aurel Cornea, soţul ei, şi mi-am scris notele la masa de mahon (unde ea îşi hrăneşte musafirii) în zorii fiecărei zilei. Pentru că Aurel nu mai este printre noi, Aurora m-a pus să-l ascult povestind fermecătoare întîmplări înregistrate pe bandă de magnetofon. În ziua în care am ajuns la Paris, în drum spre Aurora, mi s-a întîmplat ceva magic. Am văzut pe partea celaltă a unei străzi un domn cu un cîine enorm în lesă care m-a salutat. Am ştiut că era Aurel care îmi ura bun venit la el acasă, la Paris. Nu îl cunoscusem niciodată, dar el mi se arătase în timp ce navigam spre casa lui.

Cu Aurora am discutat despre Marin Preda şi întîmplări hazoase legate de el, cum ar fi cea cu stridiile. Despre Nichita Stănescu la Paris între Doina Ciurea şi Gabriela Melinescu. Despre Eugen Simion care îi luase luni de zile un interviu fără cap şi fără coadă şi care o întreba mereu dacă Marin o bătuse. Ce inepţie, spusese Aurora, tocmai Marin, cel mai galant amant pe care l-am avut! Am discutat despre copilăriile noastre, a mea în Dobrogea şi a ei la Câmpina, despre revoluţie, România, horoscoape, cărţi. Şi despre India.

”Pămîntul este frumos oriunde te duci” mi-a spus Aurora ca un răspuns la extazul meu pe marginea călătoriei noastre de o săptămînă la Saint-Malo în Bretania. Îşi rupea metodic fire de păr din cap. Stătea în mijlocul patului ei din dormitor rupîndu-şi fire de păr pe care le cîntărea în palmă şi apoi le trecea printre degete şi le arunca într-un coş. Asta se întîmplă cînd Aurora se concentrează asupra unui subiect. „Pămîntul este frumos peste tot”, a repetat ea. Ceea ce nu ne-a împiedicat să mergem un an mai tîrziu în India ca să vedem pămîntul din jurul Gangelui, de la Aurangabad, Benares, Bombay, New Delhi şi aşa mai departe.
Mirela  Roznoveanu
Jean_Mirela_Aurora
Jean Parvulesco, Mirela Roznoveanu, Aurora Cornu

 

New York, 26 iunie 2000
Pentru dl. Marius Tupan, Luceafarul

Raspuns la Ancheta “Proza in Instanta”

Invitatia, primita prin fax la New York, de a raspunde la aceasta ancheta referitoare la premiul de proza al Uniunii Scritorilor neacordat pe anul 1999, mi s-a parut nu numai cinica, ci chiar o provocare. Mai intii pentru ca in 1999 am publicat doua romane, “Platonia” la Cartea Romaneasca si “Timpul celor Alesi” la Univers. Iar in al doilea rind, pentru ca in respectivul context, orice voi raspunde la aceasta ancheta se va intoarce  impotriva mea.

Desigur, a fost neplacut sa aflu ca niciunul dintre romanele mele nu a fost premiat, desi unul dintre ele a stat pentru mai multe saptamini pe primul top al celor mai citite si mai bune romane din Romania, iar celalalt a fost comentat extrem de favorabil in Franta. Am incercat sa gasesc o explicatie a acestui lucru.  Una ar fi ca juriul nu mi-a citit cartile, ceea ce este grav pentru juriu; alta ca standardelele supermondiale ale gustului criticii romanesti  nu mai pot fi multumite de nici un fel de roman. Criticilor nu le mai place nimic. Cinici si plicitisiti, si-au pierdut entuziasmul. Criticii tineri, fara puterea de a-si impune gustul in plan literar,  sunt  reprimati de grupul care detine puterea literara.

O alta explicatie ce se leaga de prima, este ca intre ce-i place publicului si ce  criticii, s-a cascat o prapastie alarmanta.

In fine, ma lansez intr-o alta explicatie ce tine de scandalurile din anii trecuti legate de premiile literare. Este posibil ca acele coterii care decid in fiecare an ce premii sa se ia, sa fi hotarit anul acesta  ca e probabil mai bine sa lase lucrurile sa se raceasca un pic cu proza. Sau coteria nu s-a decis cui anume, dintre candidatii ei, fireste, sa atribuie premiul, si s-a pedepsit pe ea insasi? Ori coteria a decis ca daca nu este premiat unul dintre “ai nostri” nu mai trebuie premiat nimeni?

Prefer totusi sa cred, in optimismul meu incurabil, ca  gusturile literare ale membrilor juriului au fost atit de divergente, incit nu s-a putut ajunge la nici o concluzie. Si acest lucru nu ar fi de mirare. Cea mai mare parte a romanului romanesc, aceea care place criticii oficiale si care apartine  romancierilor oficializati in deceniile sapte si opt, este scrisa mai departe in stilul parabolic-fluviu (de parca directia presei ar fi inca la veghe) al realismului psihologic caracteristic Epocii de Aur a comunismului ceausist. Acest roman nu este un fluviu care curge, ci un fluviu care de cele mai multe ori cara la vale sau nici macar nu mai poate cara de plin ce e de neesential, cai morti, cadavre, dulapuri, hoituri, putreziciuni, ce vrei si ce nu vrei, asa incit doar lectura pe sarite mai este posibila. Pe de alta parte, criticii care incurajeaza si gusta tendinte epice noi, fie ca exagereaza aceste tehnici dindu-le valoare estetica in sine, fie ca nu au prea mare succes in impunerea acestor carti din motive care tin si de autoritate literara.  Criza nu este in romanul romanesc, ci doar metamorfoza, legata de toate procesele inevitabile acestui proces.

Mirela Roznoveanu

New  York, August 2003

Exilul este Piatra de Încercare a Forţei de Afirmare a Individului[1]

Mirela  Roznoveanu (stabilită în Statele Unite ale Americii în 1991) este membră a Facultăţii de Drept de la New York University.  Este Cercetător în Dreptul International şi Comparat cu titlul de Profesor Asistent. Predă cursuri de cercetare în dreptul străin, internaţional şi comparat, atît în cadrul facultăţii unde lucrează cît şi la alte universităţi din lume. Semnează, deasemenea, studii si cercetări bibliografice în domeniul dreptului international,străin şi comparat în volume şi reviste americane de specialitate. Mirela a fost decorată în decembrie 2000 de Preşedintele Emil Constantinescu cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Gradul de Ofiţer pentru contribuţia cu totul deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

Opera: Lecturi moderne, eseuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; D.R. Popescu. Monografie critică, Bucureşti, Editura Albatros, 1983; Civilizaţia romanului. Eseu despre romanul universal, Bucureşti, Editura Cartea Românească, vol.I – 1983, vol. II -1991; Totdeauna toamna, roman, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988; Viaţa pe fugă, roman, Bucureşti, Editura Sirius, 1997; Învăţarea lumii, poeme, Bucureşti, Editura Fundaţiei Luceafărul, 1998; Platonia, roman, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999; Timpul celor aleşi, roman, Bucureşti, Editura Univers, colecţia Ithaca, 1999; Toward a Cyberlegal Culture (Către o cultură legală virtuală), eseuri, New York, Transnational Publishers, 2001, 2002.

GS Pare paradoxal faptul că un  scriitor, preocupat de  analiza romanului, el însuşi prozator,  critic literar, poet, ziarist, ataşat valorilor spirituale  româneşti, să  decidă  într-o zi să facă carieră în America! Aşa a fost in cazul tău? Cariera te-a preocupat? Dorinţa de a te aventura  într-o lume necunoscută, alta decât cea cunoscută din cărţi, sau pur şi simplu ai vrut să  te eliberezi de  tot trecutul , trăind în prezent şi sperând la  un viitor mai bun?

MR Am fugit din România în ianuarie 1991 împreună cu copilul meu de frica morţii. Nici vorbă de sete de aventură sau carieră in America. Cum puteam face carieră ca scriitor şi ziarist într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteam?

În anul 1990 şi după s-au exercitat presiuni enorme asupra grupului restrîns al ziariştilor independenţi şi anti-comunişti de la România Liberă. Fiecare dintre noi avea rubrica lui unde scria pe faţă despre ceeea se petrecea. La rubrica mea, “Paşi spre Democraţie”, am publicat articole care vizau direct pe cei ce continuau să perpetueze aceleaşi practici totalitare care au facut atît de mult rău României Ameninţările cu moartea curgeau la telefon, în presa aservită celor ce înnăbuşiseră revoluţia din decembrie 1989, prin scrisori, prin grupurile “indignate de cetăţeni” ce  încercau să pătrundă în redacţie şi care voiau să pedepsească pe “vînduţii”, “trădătorii”, “legionarii”, “agentii lui Ratiu”, “agenţii puterilor străine plătiţi în dolari”, cei ce scriau împotriva “bunilor comunişti”. Unii vecini din bloc îmi făcuseră un fel de percheziţie în apartament. Voiau să vadă ce mi-am cumparat cu dolarii încasaţi de la puterile străine. Dormeam cu ferestrele şi uşile baricadate. Nu mergeam seara singură pe stradă. Nopţile în care făceam de cap limede în acea clădire pustie şi ostilă a Casei Scînteii erau un coşmar.

Presiunile veneau si din interiorul redacţiei ziarului România Liberă unde eram publicist comentator şi membru în consiliul de conducere si unde “foştii” deţineau o influenţă considerabilă. Ameniţările directe s-au intensificat dupa 13-15 iunie 1990 cind redacţia României Libere a fost ocupată pe rind de mineri si de lucrătorii tipografiei Casei Scânteii care voiau sa ne linşeze. A doua zi, cînd foştii ofiţeri de securitate şi infomatori din redacţie au incercat să preia controlul ziarului printr-o sedinţă de redacţie aranjată – chemaseră la adunarea colectivă doar pe ai lor, cei care ar fi votat pentru ei – am fost unul dintre puţinii care nu şi-au pierdut capul.  În acea zi, Ion Pavelescu, fostul şef al Secţiei de Propagandă al ziarului România Libera mi-a spus clar:”ai grijă, fetiţo, că ai să te trezeşti cu un cuţit în spate”. Gindeşte-te că toate acestea se petreceau în timp ce minerii patrulau în faţa Casei Scînteii iar tipografii ne anunţaseră că nu mai publică ziarul România Liberă. De altfel nici nu a fost publicat timp de cîteva zile.

Presiunile veneau şi din interiorul familiei. Bărbatul cu care convieţuiam mă soma să îmi dau demisia de la ziar. El era în fond alături de echipa aflată la putere, ceea ce eu nu ştiam. La puţin timp după plecarea mea din ţară (care a fost pentru el o eliberare, un mod de rezolvare a dilemei în care trăia, pentru că se exercitau presiuni asupra lui să se despartă de mine, doar lucram la hulita şi urîta de putere România Liberă!) a primit funcţii destul de importante în aparatul politic.

Am plecat cu alte cuvinte din România pentru că am înţeles că România nu avea să devină o societate normală pe timpul vieţii mele. Am vrut să-mi petrec restul vieţii într-o lume normală şi liberă.

Am văzut apoi în 1990 faţa adevărată a poporului român, sau a ceea ce poporul român devenise după deceniile de comunism,  şi m-am îngrozit. Un popor care merge din eşec în eşec. După deceniile de opresiune comunistă ar fi trebuit să ţîşnească în sus, spre un  destin mare. Şi nu a fost aşa. Pot spune, într-un sens, parafrazîndu-l pe Constantin Noica,  că plecarea mea din ţară a fost un semn de „adeziune negativă la destinul ţării”.

GS Poţi să-mi spui ceva mai multe despre atmosfera acelor zile istorice de la România Liberă?

Din decembrie 1989 pină la sfîrşitul anului 1992, ziarul România Liberă a fost una din forţele politice înnoitoare, democratice şi anti-comuniste ale României. Grupurile de putere reinstalate la conducerea statului, de la securitatea reinstaurată pînă la puterea oficială formată din membri ai fostei nomenklaturi comuniste din linia a doua, se concentraseră asupra anihilării ziarului care exercita o influenţă enormă asupra opiniei publice. Şi aveau de ce să se teamă.  Sute de oameni din toate colţurile ţării veneau zilnic la redacţia ziarului cerînd să li se facă dreptate. Ei mai cereau ajutor nu doar împotriva abuzurilor foştilor. Ei voiau să inveţe cum să  îşi reorganizeze  instituţiile pe baze democratice. Zecile de mii de scrisori din ţară arătau limpede ce se petrecea la toate nivelele de putere. Prin echipa lui, prin probitate şi manifest politic şi social, ziarul România Liberă se bucura de un prestigiu incontestabil:era cel puţin la fel de important ca guvernul României si toate ministerele la un loc. În presa internaţională, după mineriada din iunie 1990, ziarul România Liberă ocupa unul din locurile imediat următoare după The New York Times.

Puterea oficială, care sprijinea grupul vechilor din redacţie, a reuşit în timp ceea ce minerii şi tipografii manipulaţi de securitate  nu reuşiseră în iunie 1990, şi anume să înlăture grupul înnoitor si anticomunist de la România Libera. Unii au fost forţaţi să plece prin înscenări ingenioase (Florin Gabriel  Mărculescu), alţii au fost determinaţi să îşi dea demisia (Tia Şerbănescu). Alţii au fost obligaţi să se retragă în interiorul redacţiei în funcţii periferice (cum ar fi Garofiţa Iuga). Cert este că  foştii activişti şi informatori cu grade, pe care nu i-am dat afară în ianuarie 1990 pentru ca Petre Mihai Băcanu s-a opus sub pretextul că îi era milă de ei, au preluat în final ziarul si l-au adus acolo unde este astazi. De vină a mai fost acea facţiune cu funcţii decisive de conducere din grupul nostru  care a preluat ziarul în decembrie 1989. Această facţiune a pactizat cu foştii ofiţeri de securitate, informatori, absolvenţi ai Academiei Ştefan Gheorghiu din redacţie, pentru a menţine puterea şi privilegiile financiare ale Societăţii “R”.

Am înţeles ce se petrecea în jurul meu după cele trei calatorii din Vest din 1990, primele din viaţa mea:  cea de la Berna, unde am perceput indiferenţa cu care privea guvernul Elvetiei ce se petrecea in România;  cea de la Consiliul Europei unde fusesem invitată pentru a fi audiată în faţa Parlamentului Consiliului Europei după mineriada din iunie 1990 şi unde parlamentarii Europei se văicareau, făra să ofere nici o soluţie politică reală, pe marginea a ceea ce se petrecea in România; şi vizita la Washington din vara lui 1990 unde am auzit cu urechile mele ce se vorbea în Congresul American despre România. Alegerile din mai 1990 readuseseră la putere in mod oficial neo-comunismul. Românii, care nu alesesera in ultimii 50 de ani si nu ştiau ce înseamnă să alegi, desemnaseră la putere pe aceeaşi foşti sau pe copiii foştilor comunişti din prima linie. Congresul american considera ca alegerile din România, exprimînd voinţa poporului român, erau  legale şi deci legalitatea nomenklaturii nu putea fi pusă sub semnul întrebării. România era o ţară stabilă, bună pentru businessul american, şi deci totul era in regulă.  Dizidenţii, anticomuniştii erau încurajaţi să se ducă acasă, în ţările lor pentru a lupta pentru democraţie. Crearea unei societăţi democratice, mi s-a mai spus, era un proces care avea să dureze multe decenii.

Cît de multe? Pentru a afla viteza unui autovehicul în momentul impactului cel mai simplu calcul este măsurarea urmelor lăsate pe asfalt din momentul frânării până la impact de înmulţit cu patru.  În cazul nostru e vorba de cei 45 de ani de frână comunistă care au oprit România din mersul ei normal în istorie de înmulţit cu patru. Să fie  aceasta  perioada de reintrare în cursul normal al istoriei? Calculul Brucan a fost mai mult decât optimist dacă această ecuaţie este adevărată.

In septembrie 1990, Adrian Dohotaru, care deţinea  o funcţie importantă în Ministerul Afacerilor Externe, mi-a făcut o destăinuire care a fost şi ea într-un fel decisivă. Adrian făcuse parte din grupul care preluase puterea politica în România în decembrie 1989 în urma loviturii de palat. Era o minte înnoitoare şi nu e de mirare că a murit intr-un accident ale cărui circumstanţe arată de departe ca un aranjament al scoaterii lui din scenă. Adrian mi-a spus că sunt din nou pe “lista neagră” a ziariştilor indezirabili, că se refăcuse o asemenea listă si chiar un fel de comitet secret de cenzură a presei. El mi-a mai spus că dacă vreau să traiesc am doar doua alternative în situaţia politică dată: să îmi pun din nou lacăt la gură sau să părăsesc ţara. Eram la locuinţa ambasadorului SUA la un cocktail pentru ziarişti.  Eram mînioasă că Preşedintele Iliescu sau anturajul lui îmi ştersese numele de pe lista ziariştilor care trebuiau să-l însoţească la deschiderea sesiunii Natiunilor Unite de la New York. Ziarul România Liberă mă desemnase pe mine. Dar Presedinţia îl  preferase pe Ion Vlad, cel care fusese desemnat de Iliescu in iunie 1990 să preia ziarul din mîna grupului ziariştilor dizidenţi care îl preluase în decembrie 1989 şi din care făceam parte.

Devenea tot mai clar pentru mine că nu aveam şanse să traiesc într-o societate normală pe timpul vieţii mele. În ianuarie 1991 ştiam cam tot ce se va petrece în viitorii zece ani în România. Împreuna cu Tia Şerbanescu şi Florin Mărculescu făcusem un asemenea pariu. Am vrut chiar să punem într-un plic sigilat viziunea noastră asupra anilor ce vor urma, viziune care a fost exactă. Păstrez la New York  o înregistrare video  cu o conversaţie între Tia, Florin, Garo şi mine pe această temă.  Nici un sistem politic nu dă puterea din mînă de bună voie, ca şi privilegiile ei. . De ce ar fi făcut-o camarila comunistă a României?

Văzusem puterea şi fusesem expusă secretelor ei, venind atit de la Palatul Cotroceni si guvern cît şi dinspre cele doua grupări ale securităţii care se răfuiau între ele si care ne intoxicau paginile ziarului cu  ştiri şi dosare false. Şi atunci am vrut sa salvez copilul, să-i dau lui o şansă de care eu nu avusesem parte. Plecarea din România a fost echivalentă cu o sinucidere pentru că plecam la 43 de ani din limba maternă, instrumentul de lucru al scriitoarei şi ziaristei Mirela Roznoveanu.

Aveam practic de ales între a muri in România, fizic sau spiritual,  şi de a muri într-o ţară străină.  Am preferat a doua alternativă. Cel puţin muream în libertate, într-o realitate pe care nu o cunoscusem decît la modul livresc. Nu m-am gîndit nici o clipă că aş putea face carieră în Statele Unite. Nu ştiam limba engleză, nu aveam bani, relaţii, scrisori de recomandare; nu ştiam practic nici o meserie care să mă ajute să supravieţuiesc, nu plecam cu o bursă, sau alte aranjamente, de care s-au bucurat din belşug copiii ”tovarăşilor” după 1990. Nu a fost aproape nici un bursier Fulbright în ultimii ani care a trecut prin New York şi care să nu fi venit dintr-o asemenea familie. În ianuarie 1991 fusesem acceptată ca virtual candidat la doctorat  de Universitatea Davis din California, catedra limbilor romanice. Teza mea propusă şi acceptată era aceea a romanului postmodern, o excelentă completarea a volumul trei al ”Civilizaţiei romanului”.   Dar în martie 1991, ambasada SUA la Bucureşti mi-a refuzat bursa Fulbright. Faptul că aveam un frate în SUA determinase comisia Fulbright să imi refuze aplicaţia. Ceea ce spun poate fi dovedit cu documente care există, nimic din ceea ce spun nu este o afirmaţie gratuită. După cum vezi, nu am avut şansa unei burse de studii nici în timpul lui Ceauşescu şi nici după.

Exilul a fost o încercare extremă la care m-a supus destinul.  Acesta este in fond exilul: piatra de incercare a  forţei de afirmare a individului. Faptul că am învăţat limba engleza aproape singură, că mi-am luat un master degree în America într-o profesie complet nouă, că am început să scriu şi scriu în engleză eseu şi literatură, că public cărţi în America, apoi faptul că predau cercetare de drept internaţional, străin şi comparat studentilor americani într-o universitate de prim rang, că sunt invitată să predau în lume, că am ajuns presedintele asociaţiei cercetătorilor de drept străin, internaţional şi comparat din Statele Unite sunt lucruri pe care nu le-am prevăzut sau gîndit niciodată înainte.  Dar ele s-au realizat cu  muncă şi sacrificii enorme, prin graţia lui Dumnezeu.. Nu am ştiut niciodată  spre ce cale mă va îndrepta.

GS Dupa cum este ştiut, fiecare emigrant trece printr-un proces de adaptare, de aculturaţie (invăţare a noii culturi),  în care  o parte din valorile native  se modifică    considerabil în paralel cu  orientarea individului spre  noi valori specifice culturii în care se străduie  să intre. Care crezi că sunt acele valori şi cum se manifestă procesul  acesta în cazul culturii americane?

 

MR Nu înteleg intrebarea. Poţi să fii mai explicit?

 

GS  De ce e aşa complicat?  Ce valori native  s-au modificat în cazul tau, ce invăţăminte ai tras din experienţă? Ai ramas la fel de  visatoare ca altadata? Nu simti ca, in contact cu noua cultura, imprumuti ceva din comportamentul american: punctualitatea? foamea de bani, de procopseala? Unii isi schimba religia, numele, nu vor sa vorbeasca romaneste,  nu vor sa se stie de unde au venit, etc.  In schimb unii nu-si unita radacinile! Si aceia sufera!Si stii de ce? Pentru ca  isi amintesc mereu de unde au venit! Si nedumerirea ta! Acum cred ca lucrurile sunt lamuritoare!  Antropologii  spun ca  valorile se modifica in contact cu altele noi, e drept pentru cei care se adapteaza! Eu unul nu m-am adaptat! poate ca nici tu!

 

 

MR Este normal să încerci să înţelegi şi asimilezi cultura şi civilizaţia în care intri şi trăieşti. Dacă nu te adaptezi nu poti supravietui. Sau supravieţuieşti la periferia ei. Găsesc că este fascinant să te scufunzi într-o lume nouă. Este, desigur, greu să o inţelegi şi să ţi-o  faci a ta foarte repede. Dar impactul acesta îl  imbogăţeste pe scriitor. Venind tîrziu într-o cultură nouă, procesul a fost  pentru mine dificil.

Învăţind valorile unei culturi noi nu înseamnă, pe de altă parte, să le uiţi sau  arunci pe acelea ale culturii din care vii. Scriitorul adevărat este un pod între culturi din care toate culturile cîstigă. În ce mă priveşte, mă consider un cetăţean al lumii şi un scriitor care exprima valorile general umane ale lumii occidentale căreia îi aparţin.

Tot aşa, valorile acestea de care vorbesti tu sunt variabile. Depinde de perspectiva din are le priveşti şi de grupul din care faci parte. De modul în care te-ai realizat ca imigrant sau nu te-ai realizat. De frustrările personale. Mulţi emigranţi vin cu speranţe uriaşe, iar America îi aşează nemiloasă la locul care li se cuvine. Ceea ce pentru mulţi nu este uşor de îndurat. Dar America nu a chemat pe nimeni şi nu ţine pe nimeni cu forţa. Cine nu se adaptează şi nu se simte fericit şi nu îi place aici este liber să plece, să îşi aleagă lumea care îi place şi în care se simte bine. America este ţara emigranţilor disperaţi. Dacă nu eşti disperat, nu ai şanse să izbuteşti. Aceasta este lecţia pe care au transmis-o primii settlers – primi colonişti pe acest continent.

Codurile culturii americane si vieţii  au puţin în comun cu cele europene. De la nuanţele şi tonul vocii, modul de conversaţie, spaţiul mental în care trebuie să te situezi în timpul conversaţiei, pînă la întrebarile care sunt şi nu sunt permise, etc toate fac parte dintr-un  model de convieţuire socială pe care trebuie sa îl inveţi. Traim in coduri culturale si sociale pe  care le învăţăm de mici şi ne este greu să le schimbam.

GS Mi-ar place să-mi povesteşti ceva legat de asta.

MR Am să-ţi dau un exemplu care m-a costat chiar o prietenie. Ţineam o prezentare si mentora si prietena mea era in sală. La un moment dat ea mi-a pus o întrebare la care m-am grăbit să răspund. În raspunsul meu am folosit “of course” – desigur — . Nu ştiam că este o expresie care conţine o nuanţă de aroganţă vecină cu insulta. Prietenia noastra a fost ruinată pe veci

Există valori ale culturii americane pe care le respect foarte mult şi de care mă bucur. Ele  sunt dreptul individului la o viaţă personală; dreptul persoanei de a-şi exprima ideile (ceea ce spui este la fel de important ca ceea ce scrii, aşa că adagiul latin verba volant scripta manent nu se aplică aici; totul manent); seriozitatea promisiunii, valoarea cuvîntului dat;  faptul că este o societate bazată pe merit unde valoarea individului chiar contează; faptul că angajaţii publici sunt la dispozitia cetăţenilor şi nu invers; faptul că legea se respectă si se aplică indiferent de poziţia socială a individului iar mituirea funcţionarului public (pentru a-ţi da o hîrtie, a-ţi face o favoare care de fapt e un drept al tău)  nu există în această lume; faptul că presa este chiar o putere in stat; faptul că legea de bază, Constituţia, este chiar temelia societăţii. Cetăţeanul este recompensat şi onorat atunci cînd realizează o performanţă.

Adaptarea la exactitatea vietii americane mi-a facut placere pentru că aşa am fost şi sunt construită: punctuală, să-mi ţin cuvîntul şi să cred în cuvîntul altuia, să onorez termenele, şi aşa mai departe. Am suferit în ţara natală din cauza asta. A fi poet nu înseamnă a fi cu capul in nori. Foamea de bani nu m-a atins. Dar nu ar fi rău să am mai mulţi ca să pot călători mai mult, să văd mai mult. Arta, cultura,cărţile mă fac fericită. A lupta pentru bani nu este ruşinos în America. Este un lucru normal. A avea bani nu inseamnă  a te lăfăi în ei  în mod nesăbuit, ci a le acorda copiilor tăi o educaţie bună, un mod de viaţă civilizat, si de a-i ajuta şi pe alţii. Zgârcenia americanilor este reală ca şi generozitatea lor. Ei stiu preţul dolarului. Muncesc din greu pentru el. Fiecare bacnotă de un dolar este stropită cu sîngele celui care a muncit pentru ea. Sărăcia săracilor americani este mult mai dură decît aceea a săracilor români.

Pe de alta parte, ca să continui cu răspunsul la întrebarea ta, eu nu mi-am schimbat religia si numele în America. În România mi-a fost schimbat numele la debut din Roznovschi (original Roznowski) in Roznoveanu. Mi s-a spus că literatura română era satulă de nume ca  Macedonski şi Baconski şi că însuşi marele Eminovici consimţise să îşi schimbe numele la  debut în Eminescu. Nici religia nu mi-am schimbat-o. Port crucea la git iar colegii mei evrei, care stau cu Thora pe masă, mă respectă pentru asta. Este loc pentru toate religiile. În casa mea, limba de conversaţie este limba română. Fiul meu, Maximilian, vorbeşte şi scrie româneşte. Cînd a încercat să vorbească în casă in engleza, l-am intors la limba maternă. El ţine minte de unde a venit. La college, unul din major’s a  fost political science. Lucrările lui despre situaţia politică din Romania si Estul Europei s-au bucurat de succes.

Venirea in America m-a adecvat la real. Înainte fusesem o fiinţă livrescă. Această adecvare trăita în exil a fost dureroasă dar mi-a oferit şansa să mă reconstruiesc şi ca fiinţă practica, ceea ce a imbogăţit fiinţa visătoare şi creatoare din mine.

Daca sufăr în America ? Sufăr din cauza materialismului exacerbat, a hiperspecializarii omului, a trăirii sub sub semnul noutatăţii -zeul Americii este noutatea, ce este “vechi” nu interesează, iar antic aici inseamnă ceva care are mai mult de 50 de ani. Sufăr din cauza stresului zilnic: trebuie sa fii perfect în tot ce faci, sa fii cel mai bun,  şi mai trebuie să înveţi tot timpul ca să te menţii în această cursă a competiţiei acerbe. Noutatea este cel mai puternic bombardament psihologic.

Sufăr  că şcolile de literatură din America acrediteaza ideea că scrisul, literatura sunt numai meştesug. Talentul, imaginaţia, originalitatea creatoare sunt exilate sau puse între paranteze. Mai sufăr că literatura americană este obsedată de faptul real, de realitatea “aşa cum e”. De aici explozia romanelor despre evenimente reale, proliferarea biografiilor, memoriilor, etc.

Ca scriitor, mai sufăr pentru ca îmi este greu să îmi găsesc egalii  (îmi lipsesc prietenii din România) şi mai sufăr pentru ca totul este business oriented, nu există conversaţii de dragul conversaţiei ca între scriitorii din ţară, nu există luxul văicărelii şi al confesiunii gratuite, mica birfă delicioasă, şi aşa mai departe.

GS Poţi să-mi destăinuieşti ceva care îţi stă pe suflet?

MR Ei bine, am avut o prietenă, o scriitoare americană de care mă ataşasem. Ea mă acceptase pentru că eram exotică, în sensul că nu pricepea cum poate un scriitor să îndrăznească să scrie literatură într-o altă limbă decit cea maternă. Şi avea dreptate. Sunt doar vreo 2-3 excepţii în acest sens în  literatura mondială. Nabokov , de pilda, a scris într-o engleză care a fost rescrisă integral de editorii caselor editoriale americane. Manuscrisele stau marturie. O altă prietenă, tot scriitoare,  al cărei soţ lucrase pentru casa editorială Knopf, mi-a dezvăluit acest lucru.  Cît priveşte pe români, Cioran a scris filosofie în franceză şi nu literatură, Eliade a scris stiinţă (istoria religiilor)  în engleză şi proză în română, Eugen Ionescu a scris teatru in franceză pentru ca franceza era limba lui maternă.

În fine, mi-amintesc că o dată treceam printr-o criză normală oricărui scriitor. Universul părea ca se prabuşise, îmi pierdusem sensul, simţeam nevoia unei încurajări şi voiam sa mă confesez cuiva. Am sunat-o pe prietena mea, care preda teatrologia la aceeaşi universitate unde lucrez. Era ora prinzului şi m-a invitat la ea. M-am prăbuşit într-un fotoliu din biroul ei şi am început să-i vorbesc în stilul tragic în care vorbim in România, stilul in care doi scriitori se confesează , exacerbind dramatismul şi nonsensul vieţii şi frustrările legate de scris. Prietena mea m-a ascultat fără să mă   întrerupă si la urmă mi-a spus ceva care m-a consternat. M-a trimis la psihanalist şi mi-a sugerat să iau prozac, un medicament impotriva depresiei. Bine, i-am spus, dar cum mai poate un scriitor să scrie dacă face asta? Depresia face doar parte din procesul creaţiei. ”Toţi mergem la psihanalist” m-a asigurat ea. Bineînţeles că nu m-am dus la psihanalist şi nici prozac nu am luat. Duşul rece mă scosese din pasa dramatică. Cînd m-am întîlnit cu prietena mea la citeva săptămîni şi am întimpinat-o cu o faţă zimbitoare, mi-a spus că era evident că îi ascultasem sfatul.

GS În cazul tău,  cum s-a manifestat, comportamental vorbind,  această “topire” a personalităţii tale  în cazanul  multiculturalismului American?

MR Multiculturalismul este o doctrină care susţine că mai multe culturi  diferite (şi nu o singură cultură naţională) pot coexista în mod echitabil într-o singură ţară.  (Imaginează-ţi că chinezii, care vin in grupuri compacte in România, vor pretinde intr-o zi că în România sunt mai multe culturi coexistente. Că limbile oficiale sunt româna şi chineza şi că există istorii literare paralele.)

Multiculturalismul consideră că este normal ca un emigrant şi urmaşii lui să nu înveţe valorile culturale ale Americii, modul de viaţă american,  limba engleză, să nu se adapteze, să nu se asimileze.

Multiculturalismul este, din punctul meu de vedere, o aberaţie. Pe de o parte se creează o ghetoizare a culturilor, iar pe de alta o eliminare a culturii elitariste în favoarea a ceea ce se cheamă “popular culture”. Ca scriitor şi ca membru al corpului profesoral dintr-o universitate americană, fac tot efortul să mă încadrez în societatea în care trăiesc şi în canonul literar al literaturii occidentale, descris atît de remarcabil de Harold Bloom, canon  în care  regăsesc valorile culturii pe care le susţin şi căreia îi aparţin. Fiul meu este american. Gindeşte ca un american şi îşi croieşte viaţa în acelaşi fel.

Pe de alta parte, zestrea mea nativă – imaginaţia şi spiritul creator, optimismul românesc, inventivitatea românească şi obisnuinţa de a trece prin situaţii grele, curiozitatea ziaristului, modul european de a privi lucrurile, cultura europeană, generozitatea şi ospitalitatea spirituală româneasca—acestea toate nu au trecut neobservate. Aduceam ceva nou care “făcea o diferenţă”, era un unghi interesant asupra vieţii care a placut colegilor mei. Desi s-au facut glume răutacioase pe marginea “optimismului românesc inconştient” şi a “intelectualilor români care supraevaluează trecutul istoric românesc dar sunt incapabili sa faca ceva concret în mizeria prezentului”, am fost acceptată în cele din urmă ca atare. Cînd mă entuziasmez şi îmi exprim acest entuziasm cu voce tare şi gesturi largi (gesticulaţia nu face parte din codul conversaţiei americane) aud constant ca o scuză “she is Romanian”. Este  o excentricitate care trebuie acceptată pentru că ceea ce spun este interesant sau important.  Dar trăiesc în fond de la 9am-5pm în codul american iar dupa aceea în lumea mea care este o combinaţie a tuturor lumilor posibile si reale. Prietenii mei sunt împrăştiaţi pe toate continentele. La cinci dimineaţa comunic cu colegii din Europa, Asia Centrală, Coreea de Sud, India sau Africa de Sud. În timpul zilei cu cei din America Latină. Noaptea  le scriu celor din Australia şi Noua Zeelandă. Diferenţele orare sunt importante în cazul în care vreau un răspuns imediat.

 

GS  Scrii  in engleză, dar te consideri în continuare scriitor român?

MR Întrebarea ta mi se pare deplasată fie şi numai pentru că am scris atîtea cărţi în limba română. Nu mi se  poate pune sub semnul întrebării dreptul de a fi şi de a mă considera scriitor român chiar dacă din această clipă încetez să mai scriu în limba română. Nu am încetat să scriu în limba română. Dar nu pot să îmi refuz şansa de a experimenta în engleză. Există însă fenomenul invers, de a se ignora faptul ca sunt un scriitor român activ şi în viaţă.

Cărţile de critică publicate în România au intrat in bibliografiile scolare şi universitare. Monografia “Dumitru Radu Popescu” se găseşte oriunde apare numele scriitorului. “Civilizaţia romanului” – eseu despre istoria romanului universal de la Ramayana la Don Quijote (vol.1 Rădăcini, Editura Albatros, 1983; vol.2 Arhitecturi epice, Editura Cartea Românească, 1991) se află în bibliografia doctoranzilor de literatură comparată şi a fost sau încă este carte de curs la universităţile din Craiova, Cluj, Bacău, etc.

Faptul că am părăsit România acum doisprezece ani, că sunt departe de ţară, că “nu exist” deci acolo – ca şi cum distanţele anuleaza prezenţa concretă a persoanei în cultura din care face parte, dă uneori naştere la fenomene pe care le consider greu de scuzat. Deşi se predă după “Civilizaţia romanului” în mod sistematic, nimeni nu a avut curtoazia de a mă înştiinţa de acest lucru. Am aflat cu totul întîmplător. Ar fi  fost normal să fiu invitată să ţin măcar o conferinţă despre roman la o universitate din România. “Civilizaţia romanului” este o carte cu o largă bătaie in viitor. În America  au început să scruteze domeniul acesta abia de acum cîţiva ani. Tot aşa, găsesc lucrari publicate in Internet care, deşi citează lucrarea, şi asta incomplet,  o plagiază pur şi simplu. Ghilimele nu există. Am găsit întîmplător un asemena exemplu în baza de date a Universităţii Bucureşti, într-un proiect al unei catedre cu pretenţii.  Şi încă una descoperită în August 2003: în pagina  pe Internet a Muzeului Literaturii Române numele meu este Mihaela Roznoveanu. Nimeni în America sau în ţările în care am predat nu mi-a scris greşit numele vreodată. În America aceasta este o ofensă.

GS Ce reprezintă pentru tine  ca romancier “Timpul celor aleşi”, carte aparută de două ori, o data cenzurată, ultima  data în  1999 la Univers?  Ce loc crezi că ocupă ea  în cadrul capitolului romanul fantastic în literatura română  dintr-o presupusă istorie literară ?

 

MR Sunt recunoscătoare lui Mircea Martin şi Denisei Comănescu că au reparat o nedreptate. Republicarea romanului în versiunea lui integrală a însemnat foarte mult pentru mine. Ele, cărţile, nu vorbesc şi nu pot lupta decît prin autorii, cititorii, editorii lor. În ceea ce priveşte partea a doua a întrebarii, am folosit în acest roman ca şi în “Viaţa pe Fugă” şi “Platonia”, fantasticul şi supranaturalul poveştii. Folclorul este o mină de aur. Cartea a fost comentată elogios în Franţa. Sper să fie publicată în franceză în 2005. În ceea ce priveşte locul ei în cadrul romanului fantastic românesc, sunt sigură că “Timpul celor aleşi” va ocupa unul important alături de proza lui Mircea Eliade. ”Timpul celor alesi” este însă mai mult decît un roman fantastic. Este un roman care reabilitează dreptul fiinţei de a trăi în dimensiuni diferite, de la cea fantastică şi mitologică, la nivelele complemetare realităţii precum cel oniric si metafizic.

GS Crezi că succesul unui scriitor din est  poate  fi determinat de opţiunea sa pentru romanul politic, având în vedere că în  SUA se ştie puţin despre istoria  contemporană a României?

MR Nu ştiu care este formula de succes a scriitorului din est în SUA. Dar ştiu că, cu cît cititorul american ştie mai puţin despre un colţ de lume, cu atît acea carte despre acel colţ de lume îl interesează mai puţin. România este pentru cititorii americani un loc aproape necunoscut. Doar Dracula, Ceauşescu şi Nadia Comaneci  le spun ceva. De curînd a mai ieşit un nume pe scenă, Elena Lupescu, soţia lui Carol al doilea.

Cititorul american vrea să se regăsească şi să regăsesască lumea lui în ceea ce citeşte. Acesta este orizontul lui de aştepatere. Nu îi prea place să citească literatură straina, cu exceptia cărţilor de spionaj si a celor foarte exotice sau  legate de evenimente politice violente. De pildă, romane despre haremul unui musulman de azi, circumcizia clitorisului în Africa, soarta grea a femeii indiene, războiul din Bosnia cu întîmplări genocidale  ar putea fi interesante pentru cititorul american obişnuit. Şi un roman cu scene petrecute în  Serbia, Iraq l-ar atrage pentru că acestea se leagă de politica prezentului. România politică sau romanul politic românesc nu înseamnă nimic pentru americani. Mediile universitare sunt pe de altă parte fie foarte snoabe – nu acceptă eventual decît nume de rezonanţă precum Havel – fie  practică preferinţe pentru literatura femeilor, a grupurilor defavorizate de soartă, drepturile omului, memoria înnăbuşită, homosexuali şi altele.

Există un orizont de aşteptare al publicului american pe care trebuie să îl cunoşti şi în care sa te incadrezi dacă vrei să ai succes. Trebuie să îi cunoşti cultura de adîncime, cultura populara, istoria, etc. Poţi scrie o carte gramatical perfectă. Dar subtextul, aluziile culturale ale lumii estice, sistemul cultural de referinţă sunt perfect ininteligibile pentru cititorul de aici. Pe de altă parte, poţi publica numeroase cărţi. Dacă ele nu au ecou în presă şi succes de vînzare, acele cărţi  nu vor însemna absolut nimic. Doar zorzoane într-un curriculum vitae.

Autorii hispanici, chinezi, etc care scriu în engleză şi au succes,  respectă standardele literaturii americane, sau ale retoricii şi structurii ei, ca şi orizontul de aşteptare al cititorului american. Aceşti autori de care vorbeam sunt fie la a doua generaţie de emigranţi în America, fie au norocul unor editori care le rearanjează şi îmbunătăţesc textul conform standardelor. Editarea unui text, adică rescrierea lui de o altă mână, este un lucru absolut firesc pentru casele editoriale americane. De acest lucru nu scapă nici autorii consacraţi.

A scrie deci în engleză pentru un public american este cu totul diferit decît a scrie în româneşte pentru publicul românesc. Dar se poate scrie în engleză pentru publicul românesc şi în româneşte conform orizontului de aşteptare al cititorului american, mai ales dacă ai trăit mult în America şi ea ţi-a intrat în sînge. În USA există scriitori români care scriu în limba româna dar ei sunt de fapt scriitori americani de limba româna prin ceea ce exprimă şi cum. Unul din ei eşti chiar tu iar a doua persoană pe care o citez este prozatoarea Alexandra Târziu.

GS Cum   ai putea descrie atmosfera unei zile de lucru in New York?

MR  Fiecare zi este foarte intensă. Niciuna nu seamănă cu cealaltă. Nu mă pot plictisi. Există în permanenţă ceva care mă va pune pe gînduri sau la încercare. Voi învăţa sau auzi ceva nou. Voi cunoaşte pe cineva. Presiunea şi repeziciunea cu care se desfăşoară ziua în New York se datorează şi faptului că trebuiesc făcute în paralel mai multe lucruri deodată ca să poţi face faţă multiplelor datorii de îndeplinit. În cartea mea Toward a Cyberlegal Culture (Transnational Publishers, 2001, 2002) am descris o asemenea zi de lucru. Nu este vreme nici de mîncat uneori sau de băut apă. Nici vorbă de stat la taclale cu colegii. Comunicarea este telegrafică şi legată de chestiuni strict profesionale.

GS  Este adevarată  afirmaţia că  în America nu există viaţă socială?

MR  Depinde de grupul din care faci parte. Cu cît aparţii mai multor grupuri, cu atît şi viaţa socială va fi mai bogată. În ceea ce mă priveşte, navighez cu plăcere între grupurile americane şi cele româneşti.

GS  De ce crezi că există  disensiuni în cadrul  comunităţii româneşti din America?

MR Frazele acestea cu disensiunile, imaginea României, învrăjbirea exilului etc fac parte din sintagmele iepocii de aur ceauşiste care propovăduia egalitatea şi pacea universală între români. Disensiuni şi neînţelegeri există în orice grupuri umane. Exilul românesc nu este o placintă unitară, ci este format din grupuri diverse şi dinamice, fiecare cu interesele şi agenda  lui. Fiecare individ este liber să facă parte din grupul care îi place şi să creadă ce îi place. Suntem liberi să spunem ce gîndim şi ca atare să ne exprimăm neuniformitatea părerilor. Aceasta este libertatea. Şi mai cred că nicăieri românii nu se ajută mai mult unii pe alţii ca în America. Noi am ales să ne ducem viaţa aici împinşi să plecăm de răul de acasă. Muncind din greu, luptând să supravieţuim de la o zi la alta. Găsesc că nu avem nici o obligaţie faţă de cei care ne-au făcut să ne luăm lumea în cap pe calea exilului. Exilul românesc din America trebuie să investească şi să se consolideze în America. Banii noştri trebuie să rămână aici pentru a construi biserici, centre culturale, şcoli pentru învăţarea limbii române pe lânga bisericile româneşti. Fiecare român îşi ajută familia din România. Aproape un miliard de dolari este trimis anual de românii din exilul american în Romania. Ar trebui ca tot atît să investim în  crearea acelor instituţii pe care orice altă minoritate din America le posedă.

Românii au fost cei care m-au ajutat să nu pier la începuturile vietii mele în exil. Actuala mea meseria a început printr-o  informaţie furnizată de inginerul Stefan Benedict. El mi-a spus că fostul meu coleg de facultate, scriitorul Dumitru Radu Popa se afla în New York. L-am întîlnit pe Radu la New York University  unde era deja membru al corpului profesoral al Facultăţii de Drept. Tot acolo lucra şi fosta mea profesoară, Anca Giurescu. Radu m-a chemat ulterior să aplic pentru un full time job la biblioteca facultăţii de drept. Aşa am părăsit biroul de avocatură pentru cercetarea în domeniul dreptului. Cînd m-am înscris la master, Radu si Mona Vrabiescu Kleckner, fosta directoare a Bibliotecii Naţiunilor Unite şi a Bibliotecii Curtii Internationale de Comerţ din New York mi-au dat recomandări care au contat în procesul admiterii. Aurorei Cornu, o mare poetă şi prozatoare,  îi datorez faptul că scriu în engleză. Ştefan Stoenesecu, pe care îl consider conştiinţa teoretică a exilului românesc, m-a ajutat să navighez în cunoaşterea teoriei literare şi literaturii anglo-saxone.  Există apoi o solidaritate a scriitorilor români din exil. Ne citim unii pe alţii şi ne comentăm constant. Titu Popescu, care trăieşte la Munchen,  este un remarcabil critic si estetician al literaturii care se distinge în acest sens.

În ţară? Să mentionez fie şi în treacăt modul incalificabil în care “colegii mei de luptă din ilegalitate” de la România Libera m-au tratat, deposedîndu-mă de toate drepturile pe care le aveam la ziar?

Cînd am vrut sa-mi iau cartea de muncă în toamna lui 2002 de la ziarul “România Libera”, mi s-a spus că trebuie să semnez o declaraţie precum că sunt de acord cu desfacerea contractului meu de munca din 7 aprilie 1991 pe motiv disciplinar. Articolul conform căruia contractul meu de muncă se desfăcea  este unul din cele mai dure din codul muncii. Şi asta se petrecea în timp ce eu mă aflam în concediu fără plata, februarie- aprilie 1991, concediu aprobat de redacţie. Păstrez ciorna scrisorii trimisă în mai 1991 colegilor mei de idealuri, redactorii şefi ai ziarului iar unul din ei chiar directorul ziarului, Anton Uncu, Mihai Creangă, Petre Mihai Bacanu, unde le ceream un concediu de studii fără plată de un an de zile şi acreditarea ca ziarist al României Libere în Statele Unite. În aprilie 1991 îl sunasem în acest sens pe Uncu de la New York şi obţinusem acordul lui verbal. Nu am primit niciodată un raspuns. După cum am menţionat, în ianuarie 1991 fusesem acceptată ca virtual candidat şi invitată să aplic pentru doctorat  la Universitatea Davis din California. Nu avusesem niciodată în viaţă şansa unei burse de studii.

M-am întrebat în timp de ce mi s-a desfăcut contractul de muncă în 7 aprilie 1991, exact la doi ani de la anchetarea mea de către securitate în procesul ziariştilor din “grupul  Băcanu”? Pentru că în 15 aprilie 1991 conducerea ziarului avea să împartă acţiunile Societăţii “R” SA iar foştii mei colegi au decis să împartă între ei ceea ce mi se cuvenea de drept, ca membru fondator al ziarului, în decembrie 1989, şi al societăţii “R”. Cînd fratele meu s-a dus la ziar în 1995 a văzut cu stupoare că numele meu fusese şters cu grijă din toate registrele ziarului şi ale Societăţii “R”.

GS Cum crezi că suntem văzuţi, noi, românii, de către americanii nativi?

MR Mult mai bine decît îi văd românii din România pe românii din România. Suntem apreciaţi ca indivizi, fiecare luat în parte. Românii care reuşesc să-şi facă o profesie in America, sunt educaţi, poligloţi, imaginativi, talentaţi, sclipitori, plini de viaţă, hotarîţi să aibă succes. Ceea ce place foarte mult. Americanii nu înţeleg cum o ţară cu indivizi atît de educaţi, dotaţi, vitali se găseşte într-o asemenea confuzie economică şi politică.

GS Crezi  în teroria melting-potului, a pierderii identităţii  româneşti  în finalul procesului de adaptare la cultura americană sau în  nevoia de a conserva propriile noastre valori autentice  oriunde ne-am afla?

MR   Ideea creuzetului american capabil sa asimileze repede pe noii veniţi – a eşuat. Grupurile de emigranţi sunt atît de compacte, şi mă refer la hispanici, indieni, chinezi, încît nu mai pot fi asimilate de mainstream culture. Dar copiii celor noi veniţi vor fi asimilaţi, ei vor fi americani. Cu excepţia citorva zone compacte  şi conservative (cum ar fi cea din statul Ohio) care ţin la tradiţia românească, urmaşii noştri din America vor vorbi limba engleză şi se vor considera americani, ceea ce este foarte normal. Mă uit la ce se petrece în marea comunitate românească din Queens, un mare cartier al New York-ului. Copiii vorbesc acasă engleza cu părinţii lor, asta pentru că vor sa înveţe mai bine la şcoală şi să ia note mari la testele de limbă engleză, ceea ce este crucial în admiterea la un liceu bun sau facultate de prim rang ca şi în obţinerea de burse de studii. Legăturile lor cu România devin exotice. Îmi place să cred că nepoţii mei vor vorbi româneşte şi vor asculta basmele româneşti şi vor citi româneşte. Dar sunt sigură ca strănepoţii mei americani nu vor mai cunoaşte aceste lucruri. Teoria melting pot-ului a fost înlocuită de aceea a multiculturalismului în care nu cred. Teoria separării culturilor, the multicultural separatism, va lua sfîrşit mai devreme sau mai tărziu. Dar să vedem ce va spune viitorul.

GS  Ce impresie  ţi-a făcut presa  românească din Statele Unite?

MR Singurul săptamînal de opinie al exilului românesc în care am publicat a fost Lumea Libera Românească. Această publicaţie a murit, spiritual vorbind, odată cu moartea lui Dan Costescu şi retragerea lui Cornel Dumitrescu. Ceea ce vedem azi sunt săptămînale care publică ştiri venite pe reţelele agenţiilor de presă româneşti sau din presa americană. În fond, puterea de la Bucureşti  nu vrea ca exilul american să aibe o opinie. Văd articole de poziţie publicate în ultima vreme tot mai des de New York Magazin condus de Greg Culian şi uneori de Meridianul Românesc din California. Mai cred că ziariştii şi scriitorii români din SUA au încetat să mai scrie articole de opinie politică atunci cînd au inţeles că regimul de la Bucureşti nu le acordă nici o atenţie. De ce sa mai scrii în româneşte şi să nu te preocupi de familia ta şi de munca ta în America? La ce bun să iţi mai risipeşti şi aşa din puţinul timp liber pe care îl ai? Cît priveşte presa românească literară din exil, Origini ar fi una din cele notabile, dupa care ar urma Lumină Lină – o publicaţie din păcate eclectică, unde diletantismul şi profesionalismul sunt amestecate pînă la confuzie.

GS  Se spune despre America că este ţara  contrastelor. Ce te frapează negativ şi ce te încântă  deopotrivă  în această Lume Noua a secolului 21?

MR  În primul rind absenţa gradelor de trecere dintre contraste este frapantă. Apoi răceala anglo-saxonă. Ca scriitor, barierele dintre mine şi edituri. Literatura văzută ca mesteşug, craft, şi şcolile de literatură.

Ce mă încîntă? Libertatea pe care de altfel am plătit-o din greu. Datorită libertăţii  am cunoscut lumea şi pe mine. Am avut parte de imersiunea în lumea computerelor, tehnologiilor internetului, dreptului american şi internaţional. Am înteles lucruri care îmi erau necunoscute şi inaccesibile. Am început să trăiesc o a doua viaţă. Ca să-ţi spun un secret, vîrsta mea biologică nu este cea din acte. Asta nu face parte din cochetăria feminină. M-am renăscut, recompus bucată cu bucată în Lumea Nouă. Mirela care raspunde acestui interviu aparţine spiritual generaţiei intrate în viaţă odată cu Internetul. Dar multe dintre acestea le poţi afla, dragă Gabriel, din romanul meu Viaţa pe Fugă.

GS Şi  o ultimă întrebare, inevitabilă: ce proiecte  ai în vedere  în viitorii  ani?

MR O carte de poeme şi una de nuvele în engleză sper să apară cît de curînd.  Lucrez la editia a doua a Civilizaţiei romanului, proiect care îmi va lua ceva timp. Romanul Timpul celor aleşi va fi publicat în Franţa. Vreau să învăţ mai mult despre video tehnologiile internetului şi mediile de publicare electronică pe care vreau să le aplic în predare. Dupa cum îţi dai seama, spre asta se indreaptă viitorul.

Mirela Roznoveanu,  New York, August 2003

[1] Din volumul Românii din Lumea Nouă de Gabriel Stănescu, Editura Criterion, Norcross Georgia, 2003.

 

Addenda la un interviu 

Cartea lui Gabriel Stănescu intitulată Românii din Lumea Nouă. Valori Native şi Adaptative la Românii Americani ( Criterion Publishing, 2003)  cuprinde o secţiune de interviuri, unul dintre acestea fiind şi cu subsemnata. O întrebare a acelui interviu se referea la împrejurările şi motivele părăsirii României. În acel context  am glosat pe marginea evenimentelor din mai  1990 care readuseseră la putere in mod oficial neo-comunismul după evenimentele din decembrie 1989.

Românii, care nu alesesera in ultimii 50 de ani si nu ştiau ce înseamnă să alegi, desemnaseră la putere pe aceeaşi foşti sau pe copiii foştilor comunişti din prima linie. Congresul american considera ca alegerile din România, exprimînd voinţa poporului român, erau  legale şi deci legalitatea nomenklaturii nu putea fi pusă sub semnul întrebării. România era deocamdată o ţară stabilă politic, bună pentru businessul american, şi deci totul era in regulă.  Disidenţii, anticomuniştii erau încurajaţi să se ducă acasă, în ţările lor pentru a lupta pentru democraţie. Crearea unei societăţi democratice, mi s-a mai spus, era un proces care avea să dureze multe decenii.

Cît de multe? În acest punct al interviului nu am dat un răspuns. Dar în timp cred că am ajuns la unul.

Pentru a afla viteza unui autovehicul în momentul impactului – este vorba, desigur, de un accident – există un calcul care constă în  măsurarea urmelor lăsate de vehicol pe asfalt din momentul frânării până la impact de înmulţit cu patru.

M-am amuzat să aplic formula aceasta la o realitate istorică. Astfel, dacă vom considera România în momentul accidentului istoric din 1944 şi pînă la Revoluţia din decembrie 1989, ar fi  vorba de cei 45 de ani de frână sau aberaţie comunistă care au oprit România din mersul normal în istorie de înmulţit cu patru.

Desigur, rezultatul pare exagerat. În primul rănd,  nu se poate extrapola tale quale o formulă din domeniul accidentelor de maşină la accidentele istorice şi viaţa societăţilor. Pe de altă parte, se presupune că la urma urmelor progresul poate fi copiat, implantat, asimilat. Nu este nevoie de o sutăoptzeci de ani ca să ştergi patruzeci şi cinci de strâmbătate. Dar nu de progresul tehnologic este vorba aici, ci de progresul societăţii, al acelor structuri legale, civile, sociale, administrative la scară macroscopică şi microscopică  ce cer timp la scara generaţiilor pentru a se crea şi funcţiona. Acest progres nu poate fi nici transplantat sau copiat şi nici mimat sau asimilat. El are nevoie de un timp care este timpul generaţiilor.

Pe  de altă parte, progresul societăţilor dezvoltate nu este liniar ci exponenţial. Progresul de această factură are puţin de-a face cu cronologia timpului oficial, deoarece  are propriul lui timp legat şi produs de schimbarea profundă nu doar tehnică ci şi a mentalităţilor. Fiecare generaţie vine încărcată cu propria ei misiune şi propriul ei ideal.  De aceea, cred că cei 45 de ani de comunism, deci de ieşire din cursul politic pe care România era angajată în 1945,  vor avea nevoie de mai multe generaţii care vor  şterge şi înlocui o lume strîmbă cu una a legii, valorii, competenţei. Câte generaţii? Este desigur greu de imaginat, dar fără nici o îndoială că va fi nevoie de multe.

Mirela Roznoveanu
Noiembrie 2003

New York – Munchen, Octombrie 2004

Titu Popescu în  interviu cu Mirela Roznoveanu

Un scriitor în exil este dependent de o atitudine politică: el caută în exil libertatea de exprimare pe care n-o avea acasă. România a înregistrat, înainte de 1990, una dintre cele mai puternice coerciţiuni ale scrisului public, o cenzură chiar mai drastică după ce a fost “desfiinţată”. Eu am lucrat în presă, deci cunosc din interior sistemul. După relativa relaxare din 1989, crezi că mai e dependent scriitorul din exil de o atitudine politică?

             Cei cinsprezece ani care au trecut din 1989 până acum au înregistrat paşi mici în eliberarea reală a culturii române şi României în general de moştenirea comunistă. Cenzura, autocenzura, funcţionează mai departe în conştiinţa oamenilor, ca şi cenzura partidului unic la putere. Se scriu romane cu cheie, parabolice, ca pe vremea cenzurii. Stilul îmbâcsit, frica de a rosti un adevăr operează în cărţile foştilor monştri literari în agonie. Fostele ierarhii valorice literare ale literaturii comuniste stau mai departe în picioare susţinute de o critică literară nepăsătoare la ciocanele timpului.  Critica literară nu susţine decât ceea ce a fost învăţată în trecut. Cei care sunt în pas cu schimbarea, nu prea au o voce puternică şi încă nu se aud. Statul democratic de drept face eforturi să se nască. Omul nou, pe care orânduirea comunistă năzuia să îl  construiască, trăieşte azi în România, ca şi în Rusia şi celelalte ţări foste comuniste.  Vor trebui să treacă ani buni ca să ne eliberăm de duhoarea lui grea, de putoarea textelor lui lipsite de stil şi idei, de paginile de delirium oniric fără sens, de ierarhiile lui literare stabilite de consiliile culturilor pe vremea lui Dej si Ceauşescu şi aşa mai departe.

Te întreb pentru a mă confrunta. Exilul te abstrage din contextul literar al ţării, pentru a te ataşa unor obiective mai mari şi mai de durată. Mie, ca participant la exil, mi se pare futilă înregimentarea într-o generaţie şi solidaritatea pe acest criteriu extra-literar. Te poţi considera un scriitor desprins de aceste nesăbuinţe care fac valoarea în ţară?

             Niciodată nu m-am considerat înregimentată într-o generaţie. Fie ea şi de creaţie. Nu m-am ţinut de pulpana cuiva ca să mă propulseze. Nu m-am aservit gândirii cuiva pentru a fi susţinută.  Unui curent sau mode. Am plătit pentru libertatea aceasta. Dacă nu eşti cu un grup, este greu să te afirmi.

Am încercat să fiu eu însămi în căutările estetice, care de multe ori s-au întâmplat să fie chiar înaintea timpului. În acelaşi timp, aparţinem timpului în care trăim, timpului literar al vieţii noastre, şi în acest sens am consunat cu scriitori colegi din sferele culturale europene, pe care i-am citit, respins, sau absorbit.

            Fiindcă vorbim de împărţiri: nu crezi că cea mai îndreptăţită, obiectiv, dar şi cea mai jenantă, subiectiv, se face între literatura din ţară şi literatura din exil? Ce părere ai despre acest fenomen literar? De ce crezi că se întâmplă?

             Scriitorii din exil sunt în general curtaţi la evenimentele festive. Ei nu sunt incluşi în comentariile critice de rutină, bilanţuri literare, bibliografii, cursuri care se predau în facultăţi, manuale.  Nu sunt organic integraţi culturii române, deşi literatura exilului este în acest moment valul de avangardă al literaturii române. Fiind expuşi sistematic altor culturi, fiind eliberaţi de ”crampele” colegilor din ţară, scriitorii din exil scriu o literatură pe care o socotesc de excepţie.

            Care sunt colegii din Nord America de ale căror realizări şi poziţii te simţi ataşată?

Trecând în revistă unii dintre scriitorii de pe coasta de Est a Statelor Unite  mă gândesc de pildă la Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Nina Cassian, Ştefan Stoenescu, Andrei Brezianu, Zahu Pană (decedat recent), Constantin Eretescu, Dumitru Radu Popa, Mircea Săndulescu, Constantin Virgil Negoiţă, Gabriel Stănescu, Gabriel Pleşea, Anca Pedvis, Theodor Damian, Sanda Golopenţia Eretescu, Alexandra Târziu, Liviu Georgescu, Carmen Firan, Zaharia Sângeorzan, Paul Mugur Doru şi încă mulţi alţii. Unii dintre ei scriu şi în română şi engleză.

A te afla în afara hotarelor ţării, aduce după sine o seamă de “excluderi”, în special de la viaţa editorială şi publicistică normală. Când ai realizat acest lucru?

Când am vrut să tipăresc poemele din cartea Învăţarea Lumii, ţinute mai mult de cincisprezece ani în sertarele unor edituri din România.

Editurile din România, cu foarte puţine excepţii, cer bani în mod automat oricărui scriitor din afara României care vine cu un manuscris.  Pe de altă parte, o grămadă de veleitari din exil care s-au trezit şi scriitori, beneficiază copios de acest sistem. Editura nu mai respinge un manuscris pentru că nu este literatură. Îl publică dacă i se plăteşte tipărirea în dolari.

Guvernul mai sponsorează pe ici pe colo câte o carte a unui scriitor important din exil. Dar scriitorul din exil, care scrie în limba română, trebuie în general să plătească taxă pentru ”românitate”.

În cazul fericit în care editura îi va publica  cartea,  scriitorul se poate trezi cu toată ediţia în braţe, sau i se va spune că i s-a publicat cartea în câteva sute de exemplare, când de fapt au fost poate doar câteva zeci. Fiind pe un alt continent, într-o altă ţară, scriitorul din exil nu poate verifica nici câte exemplare s-au difuzat, nici câte s-au tras. Este un fel de batjocură care mi-a fost relatată de atâtea ori încât aproape că îmi este silă să o mai repet… Apoi există un preţ al editurii pentru manuscrisul scriitorului localnic şi unul pentru cel din exil. Celui din exil i se cere deobicei cam de două – trei ori preţul normal pentru că îşi permite obrăznicia de a trăi şi scrie în limba română într-o altă ţară.

Iată, aş mai veni cu un exemplu: cartea ta, Civilizaţia romanului, este folosită tacit în predarea cursurilor de literatură universală şi comparată, la unele facultăţi din ţară. Crezi că dacă nu te-ai fi refugiat în exil, lucrurile ar fi stat altfel, că “geloziile” ar fi luat o altă cale?

Faptul ca cele două volume se afla în acest moment, ca text de referinţă, pe masa de lucru a multor cadre didactice şi constituie  manualul  de predare în numeroase universităţi este o recunoşterea tacita şi un omagiu.  Micimile ar fi fost aceleaşi, chiar dacă nu aş fi părăsit România. Nu mi se iarta că am îndrăznit sa scriu această carte fără sa fiu cadru universitar, fără să am un doctorat, şi aşa mai departe. Nu mi se iartă că am îndrăznit sa fac ceea ce nu au făcut catedrele de literatură comparată.

Nu am fost cadru universitar în România (iată că sunt în America!) pentru că nu am putut avea doctorat şi nu am doctorat din două motive. Profesorul Alexandru Piru m-a respins politicos dar cinstit. El mi-a spus că femeia, din punctul lui de vedere,  nu poate avea o minte teoretică dar că  după 45 de ani o femeie mai poate gândi teoretic, adică ar mai fi speranţe în acest sens. Aveam pe atunci 35 de ani. M-a îndemnat să revin la el după ce împlineam 45 sau 50  pentru a mă accepta la doctorat.  La 43 de ani eram în America iar profesorul murise, Dumnezeu să îl ierte şi să îi fie ţărâna uşoară. Primise între timp la doctorat colege de-ale mele al căror merit era că lucrau la consiliul culturii socialiste, ceea ce ţinea loc de minte teoretică. A fost un profesor uriaş de bun. Cursul lui de literatură veche din anul întîi al Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti m-a format pe deplin ca atitudine literară şi critic literar.

Nu am apoi doctorat şi pentru ca profesorul Romulus Munteanu, pe care deasemenea îl admir foarte mult, care mi-a fost, tot aşa,  profesor la universitate, şi în care am crezut,  mi-a cerut bani ca sa ma admită la doctorat sau să mă culc cu el. Mi-a spus că el nu conduce doctorate pe gratis.

Nu am făcut nici una nici alta, deşi poate că ar fi trebuit… Mândria m-a costat mult, ca întotdeauna. Dar ”punerea la licitaţie” a locurilor la doctorat este o practică curentă în România. Doctoratele cumpărate pe bani, favoruri, mese copioase dau aripi unor  nulităţi care fac atâta rău în universităţi (a avea doctorat în universitate înseamnă menţinerea pe post şi avansarea) şi nu numai, barând drumul multor valori de care are nevoie cultura română.  Scârbită,  mi-am dat doctoratul personal, scriind cele două volume ale Civilizaţiei romanului.

Episodul Romul Munteanu  se întîmpla în anii 70. Voiam să îmi iau doctoratul pentru a-mi căuta o slujbă de asistent universitar, voiam să ies din publicistica literară, eram redactor la revista Tomis din Constanţa unde presiunile politice şi îndoctrinarea ideologică se înteţiseră.

Să revenim la situaţia noastră de exilaţi. Tudor Vianu făcuse observaţia că evoluţia în artă nu poate fi detectată decît în cadrul unor serii. Vianu vedea serii de opere omogene.  Dacă am putea identifica o serie a exilului nostru, prin ce s-ar caracteriza ea ?

             Prin inovaţie estetică, mesaj politic anticomunist, satiră politică, libertate estetică şi de idei. Scriitorii din exil sunt eliberaţi de spaime, frică, ideologia estetică defunctă şi ploconistică a grupurilor literare de la Bucureşti. Ei se raportează pur şi simplu la valorile literaturii române şi universale.

Cînd te-ai eliberat de spaime?

Cred că acest lucru s-a întîmplat în facultate.  După ce am fost colegă de bancă pentru o vreme în anul întâi de facultate cu Paul Goma. Paul mi-a arătat, prin exemplul personal, că putem trăi fără spaime, fiind noi înşine, spunând ce gândim. De aceea faptul că am supravieţuit, în lumea în care am trăit, mi se pare şi mie un pur miracol.

Cum se vede, din America, autohtonismul cultivat de neo-comunişti? Are el şanse dincolo de hotarele ţării?

             De nici un fel.

             Eu disting astfel pe colegii noştri din ţară: cei care vin să se întîlnească cu noi şi cei care nu vor/pot să o facă, din cauză de motive/temeri pe care ei le ştiu bine. Subscrii la această dicotomie neortodoxă?

             Gabriela Adameşteanu, de pildă,  mi-a atras atenţia că dacă nu încetez să mai scriu articole politice virulente în presa din exil, voi fi tratata în ţară ca Paul Goma.  Îţi dai seama ce onoare. Pentru ea era o grozăvie. După aceasta m-a evitat constant cînd a mai venit la New York. Este doar un exemplu. Bine, la asta se mai adaugă  încă ceva. Gabriela îmi ceruse cu câţiva ani în urmă să îi dau cîteva pagini din jurnalul meu scris în zilele revoluţiei pentru a le publica în ”22” într-un număr aniversar al Revoluţiei din decembrie 1989. I-am trimis un fragment pe care nu l-a publicat  pe motiv că era ”prea personal”. Înainte de a-i trimite acel fragment, Gabriela mă rugase în mod expres să îmi rescriu jurnalul, sau măcar fragmentele pe care i le trimit,  conform modului şi tehnicii rememorării din jurnalul Monicăi Lovinescu. Fireşte că mi s-a părut absurd şi nu am făcut-o.   În plus, Gabriela  nu era de acord cu ceea ce scrisesem în jurnalul meu. De fapt ea a spus că nu poate publica aşa ceva, paginile unui martor ocular al revoluţiei care devenise după revoluţie publicist comentator la România Liberă, pentru că ele puneau în lumină proastă GDS-ul şi alţi amici de-ai ei. Din nefericire, ca o ironie a soartei, Gabriela practică cenzura la ”22”. Ea se comporta exact ca defuncta cenzura comunistă.

Românii sunt acuzaţi, mai ales în exil, unde se vede bine, de un individualism excesiv, care împiedecă reuşitele în comun. Dar la un scriitor individualismul este o garanţie, noi nu putem exista în colectivism decît pentru doctrina rudimentară a comunismului. Aici, în Germania, am fost, nu o dată, alături de conaţionali care se sufocau de elan patriotic. De ce se întâmplă acest fenomen?

             Sunt tare ale colectivismului patriotic socialisto-comunist exportate de departamentele din România care au ca sarcină controlarea exilului, intoxicarea lui, etc. Scriitorul face ce ştie mai bine, adică scrie, străin de colectivismul rudimentar. Reuşitele nu pot fi decât individuale. Dar când reuşitele individuale se înmulţesc, atunci se atinge o masă critică benefică.

Toţi care am venit din România, ne-am dat seama în Occident că suferim de un acut provincialism. Mircea Eliade credea că metropolele în care trăim vor desăvîrşi educaţia. S-a întîmplat şi la New-York?

             Acest provincialism care se poate defini prin aceea că românii cred ca România este centrul lumii, face mult rău. Sunt chiar persoane care vor să predea la New York fără să ştie engleza deoarece îşi închipuie că româna e limba naţională a Americii.   Viaţa pe acest continent m-a îmbogăţit şi schimbat. Lumea se vede altfel de la New York. Ca şi viaţa. Mircea Eliade avea dreptate. Exemplul lui m-a ajutat să cresc. Îţi mărturisesc că în locuinţa lui Eliade din Chicago în aprilie 1991, am invocat spiritul marelui om şi i-am cerut binecuvântarea.

             Eşti scriitor şi ziarist. Te simţi în amîndouă ipostazele, complementare, îmbogăţită în urma experienţei tale americane? Vorbeai undeva despre modelele Eminescu, Goethe, Wirginia Wolf. Exilul a diversificat raportările sau le-a consolidat?

             Şi una şi alta.  Eminescu şi Goethe îmi sunt mai apropiaţi ca oricînd. Eminescu îmi e aproape ca exemplu susţinător în diversitatea literrară şi estetică uriaşă şi cinstea lui exemplară. Îl citesc acum când sunt scufundată în altă sintaxă, cea engleză, şi descopăr contaminările superbe din poezia lui cu sintaxa germanică, doar trăise scufundat în această limbă în tinereţe la Cernăuţi şi Viena.

Când am vizitat în iunie 2003 la Frankfurt casa lui Goethe în care s-a născut şi unde a scris Suferinţele tânărului Werther şi a început Faust, l-am rugat, copilăreşte,  să îmi dea un semn.  Pe un perete al bibliotecii casei părinteşti se găsea un calendar al anului naşterii lui Goethe. Ziua din saptămână şi lună a vizitei mele fuseseră aceleaşi în anul naşterii lui, 1749. M-am dus apoi la Jurnalul din Italia deschis sub o sticlă de vitrină şi am pus degetul pe un cuvânt. Era progressere. Apoi am văzut Lieben belebt scris în anul morţii: trăieşti atît timp cît iubeşti. Scriam atunci The Life Manager şi reciteam Faust.

Cu Virginia Woolf este o altă poveste. Mă sperie criza ei care a dus-o la sinucidere înainte de 60 de ani. Se repeta şi de aceea nu mai voia să trăiască. O criză psihologică şi de creaţie. Un scriitor care se repetă, care nu mai poate descoperi ceva nou, o formulă estetică, un univers estetic, sau temă este sfârşit.

Oare nu ar trebui ca scriitorii din exil să fie mai activi jurnalişti, pentru a diminua impresia de improvizaţie pe care o lasă aproape întrega presă a disporei?

Am înţeles de-a lungul anilor că orice am spune tot nu foloseşte la nimic. Însă sunt de acord că trebuie să spunem. Scrisul nostru, cărţile, sunt doar o parte a mesajului.

Pe de altă parte, vieţile noastre sunt grele. Muncim ca să existăm, nu avem existenţe de scriitori care stau acasă. Şi atunci preferăm să ne concentrăm pe ce este  sau pare mai durabil — cărţile.

             Dacă scriitorul aparţine literaturii scrise în limba în care el scrie, scindarea existenţială intervenită la un exilat nu modifică datele “apartenenţei”? Mirela Roznoveanu cum se simte: scriitor român, american sau româno-american?

Sunt scriitor român. Universul meu mental este cel românesc îmbogăţit de cel american. Mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii în România. Restul va fi decis de critică sau de cei ce vor veni.

De ce este poezia o achiziţie tîrzie, la tine?

Am scris de timpuriu poezie, ca şi teatru. Puţinele poeme publicate au fost prin mijlocul anilo 70 în revistele Tomis şi Luceafarul (Virgil Teodorescu, Geo Bogza şi Romul Munteanu au fost entuziasmaţi de poemele mele). Faptul apoi că poemele strânse într-o carte nu au fost publicate, a pus un fel de lespede peste poezie. A mai contribuit şi prejudecata că un critic literar şi teoretician al literaturii nu trebuie sa scrie literatură, se făcea mare haz de poezia lui Călinescu şi romanele lui Alexandru Piru. În mod misterios, poezia s-a întors la mine o data cu învăţarea limbii engleze. Muzica cuvintelor noi ca şi libertatea ca şi tragismul inimaginabil al vieţii în exil, au dat la o parte lespedea de care vorbeam. A contribuit la acest lucru şi admiraţia lui Ştefan Stoenescu. Traducîndu-mi poemele din română în engleză, el m-a reconectat într-un fel la poezie. A mai contribuit exemplul scriitorilor americani care scriu poezie, ficţiune, critică, jurnalism în mod curent, fără să le pese de ideea că scriitorul aparţine unui mod sau gen literar unic.

Îţi admir tenacitatea, îţi apreciez efortul. Ştiu că nu ţi-a fost deloc uşor. Şi-acum, întrebarea finală: merită totul, totuşi?

Sigur că merită. Sunt curioasă de ce se petrece în juru-mi, deci exist.

Advertisements